Fundaţia Europeană Titulescu şi Centrul de Studii Strategice au organizat miercuri, 14 mai 2014, orele 16:00,  prima dezbatere 1:1. Invitații speciali ai acestei ediții au fost Adrian SEVERIN, europarlamentar, şi Gyorgy FRUNDA, consilier onorific al Primului Ministru. Tema dezbaterii: Minorităţile naţionale – monedă de schimb în diplomaţia internaţională?

În acest format de eveniment, invitaţii speciali au prezentat scurte expuneri introductive pe marginea temei anunţate, urmate de întrebări din partea moderatorului şi a participanților la dezbatere iar, la final, invitaţii și-au adresat unul celuilalt câte o întrebare. Întrebările din partea publicului (limitate la număr) au fost selectate de moderator, dintre întrebările trimise în avans sau chiar în timpul dezbaterii (exclusiv pe e-mail sau pe pagina de Facebook a FET).

Evenimentul a avut loc la Casa Titulescu, Şos. Kiseleff nr. 47, sector 1.

Documentul-platformă pregătit de FET: 

 Minorităţile naţionale – monedă de schimb în diplomaţia internaţională?

Alexandru Diaconu

Începând cu secolul al XVIII-lea și apariția statelor naționale, eforturile făcute de grupuri non-dominante pentru a-și prezerva identitatea culturală, religioasă și etnică s-au intensificat. Frontierele statale și cele etnico-culturale sunt rareori aceleași. Aproape toate statele lumii găzduiesc pe teritoriul lor minorități; multe aparțin unor comunități care transcend frontierele statale. Adesea, aceste comunități au un impact important asupra modului în care sunt stabilite raporturile între state.

Prezența unei minorități etnice, religioase sau lingvistice în granițele unui stat are evidente ramificații asupra stabilității interne, a devoltării economice și a modului în care acel stat funcționează. În cazul unui violent conflict etnic (care are printre actori și o minoritate), se poate lua în calcul chiar și destabilizarea întregii regiuni. Exemple relevante în acest sens sunt războaiele din fosta Iugoslavie, războiul civil din Rwanda și Războiul din Darfur. În special după terminarea Războiului Rece și destrămarea Uniunii Sovietice, problema minorităților naționale a devenit una foarte presantă pentru actorii sistemului internațional.

Cum definim minoritatea?

În pofida importanței pe care minoritățile o pot juca pentru buna funcționare a unui stat și pentru stabilitatea unei regiuni, în mod paradoxal, nu există o definiție unanim acceptată și aplicabilă minorităților. Situația este și mai complicată, deoarece acestea nu sunt recunoscute ca subiecți de drept internațional.

În 1992, Organizația Națiunilor Unite a adoptat o declarație cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice, religioase și lingvistice. Conform primului articol al acestei declarații, minoritățile au în comun o identitate, fie ea națională, lingvistică, culturală sau religioasă. Adesea, când vorbim despre o minoritate, definiția trebuie să aibă la bază atât factori obiectivi (existența unei etnicități, a unei limbi sau a unei religii comune), cât și subiectivi: indivizii trebuie să se identifice ca făcând parte din acea minoritate.

Este greu de ajuns la o definiție unanim acceptată a minorităților datorită faptului că mediul în care acestea trăiesc diferă mult de la caz la caz. Unele minorități trăiesc în zone bine definite, separate de majoritatea populației. Altele pot fi răspândite pe teritoriul unui stat. Unele minorități au un simț puternic al unei identități și istorii comune, pe când altele rețin doar o noțiune fragmentată și incompletă a acestora.

În 1977, Francesco Capotorti, raportor special al Sub-comisiei pentru prevenirea discriminării și protecția minorităților din cadrul ONU, definea minoritatea ca fiind „un grup inferior numeric restului populației unui stat, aflat într-o poziție non-dominantă, al cărui membri – cetățeni ai statului respectiv – posedă caracteristici etnice, lingvistice sau religioase diferite de cele ale restului populației și arată, fie doar implicit, solidaritate, ce are ca scop prezervarea culturii, tradiției, religiei și limbii lor”.

Jules Deschenes, fost judecător al Curții Superioare din Quebec, Canada, și membru al Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, oferea o altă definiție: “un grup de cetățeni al unui stat, ce constituie o minoritate numerică, aflată într-o poziție non-dominantă, înzestrată cu caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale majorității populației și care dovedește solidaritate, motivată – fie doar implicit – printr-o dorință colectivă de a supraviețui, și al cărui scop este de a obține – de jure și de facto – egalitate cu majoritatea.”

Minoritățile și dreptul internațional

În contextul apariției statelor naționale, s-a impus necesitatea dezvoltării unor mijloace care să faciliteze protejarea dreptului minorităților. Astfel, în special după terminarea Războiului Rece și destrămarea Uniunii Sovietice, comunitatea internațională a produs mai multe documente, dintre care unele cu caracter juridic obligatoriu, care tratează problema minorităților. În continuare, le vom prezenta pe cele mai importante.

În 1966, Adunarea Generală a ONU a adoptat Pactul internațional privind drepturile civile și politice, un tratat multilateral prin care statele semnatare se angajează să respecte drepturile civile și politice ale indivizilor.  Articolul 27 al pactului tratează problema minorităților. Conform articolului respectiv, persoanelor care aparțin unor minorități etnice, lingvistice sau culturale nu le este interzis să se bucure de propria cultură, să profeseze sau să își practice religia și să se exprime în limba lor.

În 1990, OSCE a adoptat așa-numitul Document de la Copenhaga, prin care era subliniată importanța drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Documentul tratează și problema minorităților. Astfel, sunt confirmate drepturile minorităților la cultură, religie, participare la viața politică, asociere. De asemenea, este menționat faptul că orice individ, reprezentant al unei minorități, are aceleași drepturi, obligații și libertăți ca și oricare alt cetățean al statului gazdă. Privitor la minorități, Documentul de la Copenhaga subliniază și importanța pe care o au organizațiile non-guvernamentale, cooperarea inter-statală, promovarea și protejarea de către stat a identității minorităților.

Doi ani mai târziu, în 1992, Adunarea Generală a ONU a adoptat Declarația privind drepturile persoanelor ce aparțin minorităților naționale, etnice sau lingvistice. Conform primului articol, statele semnatare se angajează să protejeze existența și identitatea națională, etnică, culturală, religioasă și lingvistică a minorităților de pe teritoriul lor și să încurajeze apariția unor condiții care să permită promovarea identităților culturale ale minorităților. Cel de-al doilea punct al Declaraţiei confirmă dreptul minorităților la cultură, religie, participare la viața politică și asociere. Articolul 3 interzice discriminarea împotriva reprezentanțiilor minorităților. Punctul 4 specifică obligația statelor-gazdă de întreprinde eforturi pentru integrarea socio-economică a minorităților. Articolele 5-7 menționează importanța cooperării inter-statale, în scopul protejării minorităților.

În 1995, sub egida Consiliului Europei, s-a semnat un alt document multilateral ce are ca subiect problema minorităților: Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale. Textul are 32 de articole și reconfirmă drepturile minorităților prevăzute în tratatele anterioare. Este specificat în mod explicit că fiecare reprezentant al unei minorități este egal în fața legii și are aceleași drepturi în toate sferele vieții ca și oricare alt cetățean. Reține atenția articolul 3, conform căruia orice persoană aparținând unei minorități naționale are dreptul de a alege dacă dorește să fie tratată sau nu ca atare.

La tratatele menționate anterior, adăugăm și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ratificată la sfârșitul anului 2000.

Minoritățile și statele naționale

Tensiunile pe bază de identitate au fost și sunt prezente în multe conflicte. Acest lucru se datorează diferenței dintre stat, construcție artificială cu granițe arbitrare, și națiuni – grupări largi și adesea răspândite, cu strânse legături etnice, culturale și lingvistice. Eșecul de a proteja dreptul minorităților le poate lăsa pe acestea vulnerabile în fața unor legi și politici discriminatorii, ceea ce poate duce la nemulțumiri, care pot fi exploatate de extremiști sau chiar instrumentalizate de statele vecine. Acest lucru poate escalada până la secesiune sau război civil. Din acest motiv, protejarea minorităților este importantă pentru menținerea păcii și securității regionale sau chiar globale.

Încă din momentul apariției lor, statele naționale au avut o compoziție multi-etnică a populației. În consecință, de-a lungul timpului, statele au fost preocupate de a evita situațiile în care dreptul minorităților să nu devină un mijloc prin care acestea  să-și atingă obiective geopolitice. Practic, nevoia de securitate și integritate teritorială – aspecte caracteristice tuturor actorilor internaționali de tip statal – a dus în unele ocazii la implicarea minorităților naționale în controverse geopolitice și, uneori, chiar la modificarea granițelor. Un exemplu în acest sens este cazul Tirolului de Sud, provincie autonomă din nordul Italiei, locuită în mare parte de populație germanofilă. Înainte de Primul Război Mondial, Tirolul de Sud aparținea Austro-Ungariei. Regiunea a fost însă ocupată în 1918 și anexată un an mai târziu de către italieni. Localizată în totalitate în Alpi, provincia îi oferea la acel moment Italiei o graniță ușor de apărat în fața Austriei (și putem spune că era o veritabilă zonă tampon). Evident, în cazul anexării Tirolului de Sud, considerentele geostrategice au fost mai importante decât principiul naționalităților.

Adesea, minoritățile dintr-un stat gazdă pot avea legături etnice, religioase, lingvistice și/sau culturale cu state vecine sau aflate în proximitate (așa-numitele kin-states sau state înrudite). În unele ocazii, aceste state înrudite manifestă un interes legitim pentru protejarea minorității din alt stat. Existența unor legături strânse între minoritate și statul înrudit reprezintă o chestiune delicată; este adevărat că aceste state pot oferi asistență și sfaturi statului-gazdă în scopul protejării minorității, dar pot de asemenea să creeze sau să exacerbeze tensiuni deja existente, ceea ce poate duce la conflict.

Apare astfel următoarea întrebare: în ce măsură ar trebui ca statele înrudite să contribuie la protejarea minorităților? O cale bună (dar nu întotdeauna eficientă sau suficientă) pentru evitarea tensiunilor între statele-gazdă și statele înrudite este de a semna înțelegeri bilaterale, care pot stabili căile legale și legitime prin care cele două entități pot coopera în scopul protecției minorităților. Tot în scopul evitării tensiunilor, este foarte important ca statele înrudite să se implice în problema minorităților doar în cazul în care statele-gazdă își oferă consimțământul.

Există câteva principii de bază care permit buna funcționare a relației dintre statul-gazdă și minoritate: respectarea de către stat a drepturilor și libertăților fundamentale a tuturor persoanelor de pe teritoriul său, responsabilitatea statului pentru protecția minorității; statul trebuie să respecte dreptul minorității la liberă exprimare, la prezervarea și dezvoltarea identității culturale, religioase, lingvistice și etnice. Statul-gazdă nu trebuie să încerce asimilarea cu forța a respectivei minorități; dimpotrivă, trebuie să promoveze și să întărească coeziunea socială. De asemenea, este foarte important ca minoritatea să fie consultată și să participe la toate aspectele vieții publice și politice, nu doar la cele care o privesc direct.

Pentru buna funcționare a relației stat-gazdă – minoritate, este de asemenea important să existe un cadru general care să faciliteze dialogul dintre reprezentanții minorității și reprezentanții autorității locale/centrale. Statele trebuie să evite persecutarea minorității, întrucât acest aspect poate escalada până la violență sistematică și chiar genocid, ceea ce poate avea ramificații diplomatice și internaționale grave.

Adunarea parlamentară a Consiliul Europei și-a exprimat punctul de vedere privind relația minoritate națională – stat gazdă – stat înrudit prin Recomandarea 1735. Conform documentului, minoritățile naționale sunt părți constitutive și entități co-fondatoare ale statelor naționale în care trăiesc. Obligația principală privind protejarea și păstrarea identității unei minorități revine statului din care aceasta face parte. Recomandarea 1735 menționează, de asemenea, că orice stat terț se poate angaja să protejeze o minoritate, atâta timp cât primește acordul statului gazdă.

În ceea ce privește cazul minorităților din Uniunea Europeană, situația este una foarte complexă. Trebuie analizat și stabilit care este relația dintre minorități și majorități, pentru a hotărî ce cale de acțiune este de urmat în scopul reglementării situației acestora (minorităților). În cadrul Uniunii Europene, integrarea socială a grupurilor naționale minoritare pare să fie una dintre principalele probleme. În câteva rânduri, minoritățile au fost confruntate cu negarea unor drepturi constituționale (cazul slovenilor din Austria, de exemplu) sau au fost (și continuă să fie) privite cu ostilitate. 

Surse: