”Voi aveți ceasurile, dar noi avem timpul”. Oricât de lapidară ar fi această replică a unui taliban adresată unui jurnalist american, ea este foarte adevărată. Captive de 18 ani într-un conflict pe care nu au nicio speranță să-l câștige și din care vor să iasă cât mai repede, Statele Unite sunt cu ochii pe viitoarele alegeri prezidențiale, cu atât mai mult cu cât retragerea ultimelor trupe americane din Afganistan (8.600 de persoane) figurează printre promisiunile din campania lui Donald Trump, din 2016.

De cealaltă parte, insurgenții fundamentaliști nu se grăbesc. Pentru mai multe motive: majoritatea combatanților lor nu cunosc decât lupta armată, care le-a devenit mod de viață; nu au niciun dubiu privind rezultatul conflictului, fiind siguri că, mai devreme sau mai târziu, vor ieși învingători; mai mult, înțeleg că, în contextul disensiunilor interne, războiul este cel mai bun ferment al unității. Instaurarea păcii nu reprezintă pentru ei o necesitate politică atât de imperioasă cum este pentru dușmanul lor american. Însă, de vreme ce acesta din urmă dorește cu orice preț să se retragă din Afganistan și, din această perspectivă, să negocieze cu ei, au fost de acord să înceapă, în urmă cu un an, un dialog la Doha, capitala Qatarului. Faptul că administrația Trump este atât de dornică să plece înseamnă că talibanii au câștigat, cel puțin într-o primă rundă, și că, în curând, nu se vor mai confrunta decât cu guvernul afgan și forțele lui fragilizate. Aceasta va fi a doua rundă.

Statul afgan este într-un haos constituțional. Anunțarea rezultatelor primului tur al alegerilor prezidențiale din 28 septembrie 2019 – în care principalii doi candidați erau fostul președinte Achraf Ghani și rivalul său, primul ministru Abdallah Abdallah – a fost amânată de mai multe ori, într-un context marcat de acuzații reciproce de fraudă. Comisia electorală a sfârșit prin a publica rezultatele preliminare la 22 decembrie 2019, la aproape trei luni de la scrutin: dl. Ghani a fost reales cu puțin peste 50% din voturi (evitându-se, astfel, un al doilea tur), dl. Abdallah obținând doar 39,5%. Acesta din urmă a declarat imediat că nu își recunoaște înfrângerea: ”Din păcate, Comisia electorală s-a situat de partea celor care au fraudat. Nu există nicio îndoială că noi am câștigat alegerile, pe baza adevăratului vot al oamenilor”. Ambasadorul american la Kabul, John Bass, a declarat, pe Twitter, că acest caz nu este închis: ”Aceste rezultate sunt preliminare. Rămân numeroase etape care trebuie parcurse înainte ca rezultatele finale să fie validate, pentru a se asigura că afganii au, cu adevărat, încredere în procesul electoral”. A se înțelege, această luptă politică nu s-a terminat încă, suntem încă departe.

Prin urmare, alegerile nu vor fi fost inutile, măcar și pentru a decredibiliza un pic guvernul de la Kabul – un guvern care, de altfel, nu a fost prezent la Doha, unde americanii și talibanii negociau decizii care îl priveau, totuși, în primul rând pe el.

Foiletonul negocierilor

Talibanii invitați la Camp David: schimbarea de atitudine a lui Donald Trump

Aceste negocieri constituie un veritabil foileton cu multe schimbări de situație. Delegația americană, condusă de diplomatul de origine paștună Zalmay khalilzad, și cea a talibanilor, condusă de mollahul Ghani Baradar, se întâlnesc regulat la Doha, din iulie 2018. Obiectivul americanilor este clar: ei vor 1) să se poată retrage liniștiți și să-și demonteze bazele fără atacurile gherilelor (au nevoie, deci, de o încetare a focului durabilă); 2) să se asigure că, o dată ce vor fi părăsit Afganistanul, talibanii nu vor oferi adăpost grupărilor jihadiste internaționale; și 3) să vegheze, pe cât posibil, că va exista un dialog inter-afgan între insurgenți și guvernul de la Kabul, pentru a evita ca acesta să se prăbușească după retragerea americană, repetând tragedia vietnameză, când armata populară a cucerit Saigonul, la 30 aprilie 1975, doi ani după semnarea acordului de încetare a focului, la Paris.

La începutul lui septembrie, Zalmay Khalilzad provoca o surpriză, anunțând că ajunsese la un ”acord de principiu” cu talibanii. Nu mai lipsea decât aprobarea lui Donald Trump. Dar, la 7 septembrie, președintele american bulversa jocul printr-o serie de postări pe Twitter care au surprins cancelariile din toată lumea. El anunța simultan că îi invitase pe liderii talibani, la 8 septembrie, la Camp David (emblematica rezidență secundară a șefilor de stat americani)… și anula sosirea lor în ultimul moment. Motivul invocat era un atentat sinucigaș survenit cu o zi în urmă în capitala afgană, în aproprierea ambasadei americane, în cursul căruia un subofițer al armatei Statelor Unite, Elis Angel Barreto Ortiz, și 11 alte persoane, își pierduseră viața. ”Am anulat imediat reuniunea și negocierile de pace. Dacă nu sunt capabili să instaureze o încetare a focului pe timpul acestor negocieri de pace atât de importante, ba chiar au mers până acolo încât au ucis 12 oameni nevinovați, atunci probabil că nu au puterea să semneze un acord semnificativ. Cine sunt acești oameni care ucid în scopul de a-și întări poziția într-o negociere?” se întreba Trump pe o rețea de socializare.

În afara unui grup restrâns de consilieri apropiați și a șefului statului afgan, Achraf Ghani, care fusese invitat la Camp David, nimeni nu era la curent cu această inițiativă. Nici măcar anumiți negociatori din Doha. Pilula risca să fie cu atât mai greu de înghițit, în special pentru tabăra republicană și susținătorii conservatori ai președintelui, cu cât reuniunea fostelor gazde ale lui Osama bin Laden ar fi urmat să aibă loc cu trei zile înainte de 11 septembrie, o dată cu puternică semnificație simbolică. A existat, totuși, cineva care s-a opus cu fermitate: consilierul pentru securitate națională, John Bolton, un neo-conservator și un șoim între șoimi. Dacă era de acord ca o parte din trupele americane să părăsească Afganistanul, el se opunea oricărui acord cu talibanii, apreciind că aceștia nu-și vor respecta niciodată promisiunile. La 10 septembrie, Bolton era concediat, fără niciun avertisment prealabil.

În realitate, este puțin probabil ca atentatul de la Kabul și moartea sergentului Ortiz să fi fost adevăratul motiv al anulării întâlnirii de la Camp David. De-a lungul negocierilor de la Doha, talibanii au avut întotdeauna grijă să disocieze operațiunile lor militare de discuțiile în curs. În ultimele luni, chiar și-au intensificat atacurile, masacrele și ofensiva, lucru cu care negociatorii americani se obișnuiseră. Încă de atunci, atentatul din 6 septembrie părea, mai degrabă, pretextul ideal găsit de dl. Trump pentru a reveni asupra acestei invitații care nemulțumea puternic nu doar o parte a anturajului său, dar și pe militarii americani.

Negocierile dintre delegația americană și cele ale talibanilor s-au reluat, totuși, la sfârșitul lui noiembrie, la Doha. Însă, abia reîncepute, au fost din nou întrerupte din cauza unui nou atentat, la 11 decembrie, în apropierea unei mari baze americane din Bagram. Întrerupte, desigur, însă doar ”pentru o scurtă perioadă”, a precizat comunicatul american, ceea ce arată foarte clar determinarea administrației Trump de a se ajunge cât mai repede la un acord. Deși extrem de violent – cauzând moartea a 23 de persoane și rănirea altor zeci în rândul forțelor de securitate afgane –, atacul din 11 decembrie nu a pus sub semnul întrebării principiul unei prime retrageri, prevăzută a avea loc în următoarele săptămâni, a 4.000 de soldați, adică aproximativ o treime din efectivele desfășurate. Un angajament de bunăvoință americană, chiar dacă negocierile nu erau finalizate.

Ce viitor pentru guvernul de la Kabul?

Statele Unite fiind marcate de ”sindromul Vietnam”, nu doresc ca puterea de la Kabul să sfârșească precum guvernul de la Saigon, ceea ce ar fi dezastruos pentru imaginea lor. În mod paradoxal, au contribuit totuși la slăbirea președinției afgane. Desigur, Achraf Ghani a fost invitat la Camp David, dar fusese avertizat că nu se va putea întâlni cu delegația talibanilor, aceasta din urmă refuzând orice discuție cu un om pe care îl califica drept ”o marionetă americană”. Prin urmare, avea să fie primit de Donald Trump, care ar fi profitat de prezența lui prin a arăta opiniei publice că avea acordul președintelui afgan pentru a negocia cu talibanii. Ghani era, deci, prins în cursă: nu putea să refuze să meargă la Camp David pentru a nu părea că dorește torpilarea negocierilor. După ce declarase jurnaliștilor că va merge în Statele Unite, aflând – câteva ore mai târziu – că întâlnirea nu va mai avea loc, președintele afgan a trebuit să anunțe că nu mai pleacă, ceea ce l-a discreditat și mai mult, arătând cât de dependent era de aliatul american. Totuși, el a refuzat – în ciuda solicitării Washingtonului, care urmărea să obțină, în contrapartidă, o încetare a focului cu talibanii – să elibereze prizonierii talibani (5.000 la număr) din închisorile afgane.

Absența unei delegații care să reprezinte guvernul de la cele nouă runde de negocieri desfășurate la Doha arăta, deja, lipsa totală de considerație pe care atât Washingtonul cât și rebelii islamiști o aveau față de acesta. Confruntate cu o insurgență care devine din ce în ce mai puternică și încercuiește principalele orașe afgane, autoritățile de la Kabul trăiesc cu frica unui acord între americani și talibani care ar însemna, nici mai mult nici mai puțin, decât abandonarea lor de către Statele Unite. Mesajul spectaculos al lui Donald Trump, din 7 septembrie 2019, a fost primit, prin urmare, cu o imensă ușurare. Reluarea negocierilor, în noiembrie, a făcut ca puterea oficială din Afganistan să fie din nou cuprinsă de neliniște.

S-au schimbat talibanii?

O lungă tradiție a terorii

În timpul negocierilor, administrația americană a refuzat să comunice – și continuă să facă acest lucru. Dar a lăsat să se înțeleagă că talibanii s-au schimbat, că au învățat din greșelile lor și că se arată mai puțin extremiști. Este, de altfel, principala întrebare care se pune astăzi: insurgenții din 2019 sunt mai puțin radicali decât cei care domneau peste Afganistan între septembrie 1996 (data la care au cucerit Kabulul) și sfârșitul lui 2009, când au pierdut orașul Kandahar, aproape de care locuia mollahul Omar?

O altă întrebare: după retragerea americană, vor accepta oare să negocieze cu guvernul de la Kabul și să împartă puterea? Sau, știind că președintele Ghani este extrem de vulnerabil după defectarea aliatul său, îi vor livra un război total până la cucerirea victoriei absolute? Sau, în sfârșit, vor juca ambele variante?

De aceasta depinde semnificativ viitorul unei țări răvășite, în ultimii 40 de ani, de războaie permanente care au debutat cu lovitura de stat comunistă din aprilie 1978. Au urmat invazia sovietică, între 1979 și 1989; confruntările între facțiuni și etnice după căderea regimului președintelui Mohammad Nadjubullah, în aprilie 1992; victoria talibanilor, în septembrie 1996; alianța cu Al Qaeda și înfrângerea lor, în 2001, după intervenția unei coaliții internaționale conduse de Statele Unite; și, în fine, reapariția lor masivă, câțiva ani mai târziu, care a scufundat, din nou, Afganistanul în teroare și mizerie.

La Kabul, autoritățile sunt convinse că talibanii – și, în special, noua generație care nu cunoaște Afganistanul tradițional și îmbrățișează o cultură a violenței – nu sunt mai puțin radicali decât în trecut. ”Ca afgan și membru al guvernului, doresc pacea. Însă, din câte știu, talibanii n-o vor. Nu este un secret pentru nimeni că ei doresc să preia din nou puterea, toată puterea”, declara recent Asadullah Khalid, ministrul afgan al apărării.

Nimic nu arată, în mod real, că ”studenții religioși” au devenit mai înțelepți. 2019 dovedește contrariul, anume că ei au devenit și mai extremiști. În cadrul politicii lor de teroare, țintesc acum familiile soldaților și membrii forțelor de securitate, incendiindu-le bunurile, ucigându-le frații, soțiile și copiii. Un articol recent apărut în New York Times citează, printre alte cazuri, cel al sergentului Mohammad Didar Mukhlis, a cărui soție și fiu au fost asasinați în luna mai, de către talibani, și cele ale altor militari și polițiști ale căror case au fost incendiate.

Abandonarea codului de onoare paștun

Această tactică arată că insurgenții se depărtează de pachtounwali, ”Calea Paștunilor”, altfel spus codul de onoare și de conduită pe care toți membrii acestei etnii – căreia îi aparține marea majoritate a talibanilor – au obligația absolută de a o respecta. Pachtounwali, al cărei uz și cutume sunt chiar mai importante decât Coranul când cele două texte se contrazic, fixează regulile de conduită în caz de război, interzicând represaliile împotriva familiilor. În numele acestui cod (în special al obligației ospitalității) și a corolarului său (datoria de a proteja), Osama bin Laden a putut beneficia de ospitalitatea șefului talibanilor, mollahul Omar, care a refuzat să îl predea, chiar și după 11 septembrie 2001. Pentru asta, a plătit un preț scump: prăbușirea regimului său.

Alte semne ale acestei îndepărtări de pachtounwali: chiar liderii religioși sunt amenințați cu asasinatul dacă nu împărtășesc ideile insurgenților, iar informațiile care provin din campaniile controlate de talibani semnalează un număr semnificativ de lapidări, amputări și execuții, inclusiv asupra copiilor.

Un element extrem de îngrijorător este prezența – ca numărul doi în ierarhia talibanilor – a lui Sirajuddin Haqqani, care este și șeful rețelelor cu același nume. Acestea, apropiate de talibani dar fără să aparțină la Choura de Quetta (principale organizație a studenților religioși), sunt foarte puternice în regiunea Kabul, unde organizează majoritatea atentatelor, și în estul Afganistanului, fiind ideologic legate de Al Qaeda. În aceste condiții, este improbabilă promisiunea lor de a rupe complet legăturile cu organizația lui Osama bin Laden. Cu condiția ca aceasta, semnificativ slăbită după moartea liderului său, să nu fie considerată un aliat neimportant, ea nemaiavând decât câteva sute de oameni.

”Nu există vreo dovadă care să arate că rețeaua lor dorește să rupă orice legătură cu Al Qaeda”, notează Thomas Joscelyn, de la Fundația pentru apărarea democrațiilor, un institut din Washington specializat în probleme de securitate națională și politică externă. ”Chiar și dacă talibanii ar trebui să renunțe la Al Qaeda și la atacurile împotriva Occidentului, ceea ce n-au făcut niciodată, implementarea unui mecanism de control ar fi necesar pentru a ne asigura de acest lucru. Însă, din momentul retragerii tuturor trupelor occidentale din Afganistan, niciun control nu va mai fi posibil”.

Masacrul armatei și al civililor

În teren, situația este catastrofală. Conform website-ului american The Long War Journal, dedicat Afganistanului, 65 de districte (aproape 4 milioane de persoane) se află sub controlul complet al talibanilor și 137 (aproape 15 milioane și jumătate) sub cel al guvernului, în timp ce alte 196 de districte (aproape 14 milioane) sunt disputate de cele două părți. Prin urmare, Kabulul controlează 40% din țară. Dar cu ce preț! În ultimii cinci ani, forțele de poliție au înregistrat între 45.000 – 50.000 de morți (la un efectiv de 352.000 de persoane, dintre care 130.000 de militari) iar această cifră crește cu fiecare an. La aceștia, trebuie adăugați numeroșii răniți. Din 2017, autoritățile militare afgane și americane nu mai dau publicității cifrele pierderilor în rândul forțelor guvernamentale de teamă ca ele să nu afecteze moralul acestora.

În privința civililor, masacrul este și mai mare: conform ministerului afgan al sănătății publice, mai mult de 3.300 de civili au fost uciși și peste 14.600 răniți, între 16 septembrie 2018 și 10 septembrie 2019. În această perioadă, doar atentatele sinucigașe au omorât 460 civili și au rănit 1.200. În august, conform Crucii Roșii Internaționale, 74 de persoane au fost, în medie, ucise în fiecare zi, ceea ce este fără precedent. Și, pentru prima dată, numărul civililor victime ale forțelor guvernamentale și americane l-a depășit pe cel al celor uciși de insurgenți, în primele șase luni ale lui 2019, în principal din cauza bombardamentelor fără o țintă specifică ale aviației americane și, în mai mică măsură, a celei afgane.

Avansul diplomatic al talibanilor

Radicalismul nu le dăunează talibanilor. În 2018, au realizat un adevărat avans diplomatic. În noiembrie, au apărut la Moscova – care îi înscrisese, totuși, pe lista sa de organizații teroriste – la invitația guvernului rus, pentru o conferință diplomatică internațională privind pacea în Afganistan, la care refuzaseră să participe americanii și guvernul de la Kabul dar la care au fost prezenți patru membri ai Înaltului Consiliu pentru pace, o organizație neoficială. China, Iranul, Pakistanul, Tadjikistanul, Uzbekistanul și Turkmenistanul au trimis reprezentanți în capitala rusă. De atunci, au avut loc și alte vizite ale unor reprezentanți ai Emiratului islamic – numele neoficial la organizației – în Rusia. China, la rândul ei, i-a primit și ea. În septembrie 2019, molalhul Baradar a fost primit la ministerul afacerilor externe de la Beijing. Oficial. În disprețul trecutului, insurgenții au mers și în Iran, așa cum a arătat lovitura unei drone americane care l-a ucis, la 21 mai 2016, pe mollahul Akhtar Mohammad Mansour, șeful talibanilor la acea vreme, atunci când ieșise de pe teritoriul iranian și se afla pe cel pakistanez.

Dacă talibanii provoacă mai puțină îngrijorare azi în exterior, este, pe de o parte, pentru că nu manifestă dorința de a-și exporta dincolo de frontierele afgane proiectul ideologic, care amestecă Islamul politic cu naționalismul; pe de altă parte, pentru că o amenințare și mai teribilă s-a abătut asupra acestei țări în ultimii ani: gruparea Wilayat Khorassan, care reunește foști combatanți ai talibanilor pakistanezi (Tehrik-e taliban Pakistan sau TTP), talibani afgani care au defectat și uzbeci din cadrul mișcării islamice din Turkestan (MIT).

Apărută în 2014, această grupare nu numără decât o mie de oameni dar a făcut un jurământ de credință față de Statul Islamic al defunctului ”calif” Abou Bakr al-Baghdadi. Dacă provoacă frică, este din cauza combativității sale extreme și pentru că și-a propus, după căderea orașelor Mossul și Raqqa, să primească jihadiștii din toată lumea în munții afgani – o propunere destul de formală căci drumul către ei este lung și complicat. Punctul ei forte este provincia Nangarhar (în estul Afganistanului, la frontiera pakistaneză), din care controla opt-nouă districte până să le piardă. Nenumărate atentate sinucigașe sunt atribuite grupării Wilayat Khorassan, în special cele împotriva membrilor comunității șiite hâzâra, asimilate ”ereticilor”. Cele mai spectaculoase atacuri au avut drept țintă un centru educațional hâzâra din Kabul, în iulie 2018 (cel puțin 34 de morți) și o nuntă, tot la Kabul, în august 2019 (64 de morți și 182 de răniți).

În sfârșit, Wilayat Khorassan a suferit importante pierderi urmare acțiunilor forțelor guvernamentale. Talibanii, care îi consideră concurenți și se opun adeziunii lor la un jihad global, caută și ei să-i elimine. Dar amenințarea rămâne. Ceea ce face ca talibanii să fie primiți la Teheran, Moscova și Beijing, unde se estimează fără niciun dubiu că vor fi mai eficienți decât forțele guvernamentale pentru a împiedica orice revărsare islamistă dincolo de frontiera afgană.

Jocul complicat al Islamabadului

Guvernul de la Kabul este pe deplin responsabil de această situație catastrofală. El nu a fost capabil să creeze o mare coaliție care, totuși, reprezintă o prioritate absolută. Mai rău: relațiile dintre președintele Ghani și primul ministru Abdullah Abdullah – a căror coabitare a fost impusă de Washington în urma precedentelor alegeri prezidențiale – sunt, cum am spus, detestabile. Nici măcar propriile lor servicii secrete nu colaborează. La 29 aprilie Loye jirga – (”Marea Adunare” în limba paștună), care este convocată periodic pentru a se reuși ajungerea la un consens privind marile probleme politice și care reunește politicieni, lideri religioși și comunitari, alături de alți membri ai societății civile – a fost boicotată de Abdullah Abdullah și de alți lideri afgani, precum fostul comandant de război Gulbuddin Hekmatyar sau fostul consilier pentru securitate națională Mohammad Hanif Atmar. Tema era importantă: discutarea condițiilor puse de Kabul pentru orice acord eventual încheiat cu talibanii, cum ar fi menținerea Constituției și protecția drepturilor femeilor, a mass-media și a libertății de exprimare. Să mai adăugăm că rapoartele Inspecției generale speciale a Congresului american pentru reconstrucția Afganistanului (SIGAR), instituția care monitorizează progresele ”reconstrucției” și ”pacificării” Afganistanului sunt, de regulă, copleșitoare în privința guvernării afgane.

Dar stabilizarea Afganistanului trece și pe la Islamabad, ale cărui manevre au influențat țara chiar și înainte de anii 80 și de invazia sovietică din Afganistan, și a cărui susținere militară, financiară și politică în favoarea talibanilor nu a fost niciodată ascunsă (aceștia au cartierul general în orașul Quetta, în Belucistanul pakistanez). Motivul a fost mereu același: prelungirea conflictului pentru a împiedica afirmarea unui Afganistan stabil și independent, capabil să reînnoade relații bune cu India, așa cum s-a întâmplat între 1947 și 1978. Islamabadul nu a uitat nici că Afganistanul a fost singurul stat care a votat împotriva independenței sale la Națiunile Unite, în 1947, și că nu a acceptat niciodată să recunoască linia Durand care separă cele două țări din 1893.

O dată cu noul prim ministru Imran Khan – care a fost primit la Casa Albă – relațiile americano-pakistaneze s-au îmbunătățit vizibil (ele erau extrem de deteriorate la momentul preluării președinției de către Donald Trump (care redusese ajutorul american – 1,3 miliarde de dolari anual, ca să nu mai vorbim de postările lui injurioase de pe Twitter). Fără îndoială, reluarea dialogului dintre americani și talibani i se datorează acestui șef de guvern pakistanez, fost campion internațional de cricket, apropiat atât de armată cât și de anumite cercuri islamiste. Recenta întoarcere a talibanilor la masa negocierilor, la 7 decembrie 2019, se datorează și atotputernicelor servicii de informații pakistaneze, Inter-Services Intelligence (ISI), care ar făcut eforturi susținute pentru a-și convinge protejații să facă acest lucru. În acest moment, administrația americană le datorează mult. De altfel, Islamabadul a fost informat constant în privința progresului discuțiilor de către negociatorul american Zalmay Khalilzad, ale cărui deplasări la Kabul sunt aproape sistematic urmate de vizite în Pakistan. Dar a apărut un element destabilizator suplimentar: decizia guvernului hindu condus de Narendra Modi de a abroga, la sfârșitul lunii iulie 2019, articolul 370 din Constituția indiană, care acorda, din 1947, un statut special statului Jammu-Kashmir, singurul stat musulman al țării. Imediat după aceasta, frontul Kașmirului pe care și-l dispută Islamabadul și New Delhi s-a ”reîncălzit”, cu confruntări de-a lungul ”liniei de control”, ceea ce a provocat moartea a 20 de persoane și desfășurarea a 38.000 de soldați indieni.

Autoritățile pakistaneze suspectează India că dorește să cucerească, pe termen lung, Kașmirul. Ori, în același timp, New Delhi își avansează discret interesele în Afganistan prin investiții și invitații lansate studenților afgani de a se înscrie la universitățile indiene. India se bucură de o imagine foarte bună în rândul populației și – ceea ce este și mai îngrijorător pentru pakistanezi – în cel al elitelor afgane. De atunci, Pakistanul este din ce în ce mai obsedat de teama unei încercuiri și vrea cu toate puterile să se asigure că, la Kabul, se va instala o putere ”prietenă”. Islamabadului i-ar conveni, fără îndoială, ca aliații săi, talibanii, să preia din nou puterea în capitala afgană.

Dar putem reține și câteva elemente care par să indice că orizontul păcii se apropie. Mai întâi, situația militară este blocată. Armata afgană nu este capabilă să preia zone întregi pe care nu le controlează – anumite districte sunt administrate de mulți ani de ”guverne fantomă” instalate de talibani –, iar combatanții fundamentaliști nu sunt nici ei în stare să cucerească nu doar capitale regionale, dar nici șefii de districte. Și câteodată se ajunge la situații precum cea din Kunduz, unde au fost rapid goniți. ”Chiar și în regiunile controlate de insurgenți, se poate vedea o stare de oboseală provocată de război. Familiile ai căror copii au fost uciși – fie în tabăra talibană sau cea guvernamentală – cer ca războiul să ia sfârșit”, arată Massoud Hosseini, un fotograf afgan care a primit premiul Pulitzer și care urmărește acest conflict de 18 ani.

Apoi, un eveniment foarte important dar care a trecut neobservat a fost inaugurarea, la 18 septembrie 2019, de către primul ministru pakistanez, Imran Khan, și mai mulți miniștri afgani, a noului punct de frontieră de la Torkham, pe care aproape 10.000 de persoane îl tranzitează zilnic. Acesta va fi deschis și pe timpul nopții și va permite intensificarea schimburilor comerciale dintre cele două țări. Un spital ”al prieteniei pakistanezo-afgane” a fost construit în acest loc. Prezența unei delegații oficiale afgane la un punct de trecere cu o simbolistică importantă arată că Afganistanul a început să accepte, fără a o recunoaște oficial, linia Durand ca frontieră între cele două țări, spre marea satisfacție a Islamabadului care făcea, practic, din acest refuz, un casus belli. Pakistanul ar putea manifesta, de-acum înainte, puțină moderație în dosarul afgan.

În loc de concluzie: un salt în necunoscut…

Nu există nicio îndoială că negocierile dintre talibani și administrația americană vor ajunge, mai devreme sau mai târziu, la un acord (alegerile prezidențiale o cer). Mai ales că există un consens larg în interiorul Statelor Unite: republicani și democrați – precum și majoritatea americanilor – doresc întoarcerea trupelor. Dar, o dată cu retragerea ultimilor soldați americani, un salt în necunoscut așteaptă Afganistanul. Fostul șef al Central Command și al CIA, generalul David Petraeus, care a condus forțele militare americane în Irak și Afganistan, nu crede deloc că talibanii sunt un partener care dorește pacea și se opune oricărui acord cu aceștia: ”Nu au niciun interes pentru un acord rezonabil. Dovada este că resping Constituția afgană, refuză să se așeze la aceeași masă cu guvernul care, totuși, a fost ales democratic și nu și-au redus nivelul violențelor, inclusiv în aceste ultime luni de negocieri. (…) Am rezerve serioase în privința sincerității angajamentelor luate de talibani de a depune armele și de a împiedica Al Qaeda sau ISIS să se reimplanteze în Afganistan pentru a reconstitui un sanctuar. Și, chiar dacă ar avea cu adevărat această intenție, mă îndoiesc de capacitatea lor de a reuși, fără mijloacele puse la dispoziție de coaliția internațională (…)” Iar generalul adaugă: ”Cred că este iluzoriu să vrei să te dezangajezi pe plan militar. Nu este așa o povară mare. Forțele noastre nu reprezintă decât 3% din zecile de mii de soldați desfășurați în lume (…). Sigur, am avut pierderi în Afganistan dar am venit și am rămas aici pentru un motiv clar: eliminarea sanctuarului Al Qaeda de sub controlul talibanilor și împiedicarea ISIS de a obține un sanctuar similar”, declara el, recent, într-un interviu.

Anumiți lideri afgani nu cred nici ei că talibanii vor lua calea moderației și, în consecință, se pregătesc deja de luptă, precum Ahmad Massoud, unicul fiu al legendarului comandant Ahmad Shah Massoud, care a chemat deja afganii să i se alăture pentru a împiedica un eventual acord între Statele Unite și insurgenți. Afganistanul ar putea să explodeze în trei sau patru zone, fiecare având sprijinul unei țări limitrofe: Uzbekistan, Iran, Tadjikistan și, evident, Pakistan. Orice-ar fi, un lucru este sigur: chiar și dacă un acord între Washington și ”studenții religioși” va fi semnat curând, pacea nu este încă la orizont.

 

 

Articol semnat de Jean-Pierre Perrin și apărut în numărul 166 al revistei Politique Internationale. Textul original poate fi consultat aici: https://archives.politiqueinternationale.com/revue/read2.php?id_revue=170&id=1941&search=&content=texte