Zvonuri privind înlocuirea lui Nicolae Titulescu din guvern în atenția serviciilor de informații (1936)

„Nicolae Titulescu reprezintă, indiscutabil, personalitatea cea mai marcantă a diplomaţiei româneşti din secolul XX şi, poate, chiar din istoria României. Numeroase lucrări au abordat viaţa, opera, discursurile, succesele politico-diplomatice pe care marele om politic le-a desfăşurat în carieră.

Conştient de valoarea şi capacităţile sale, Titulescu nu s-a sfiit să-şi impună punctele de vedere în faţa regelui Carol al II-lea şi guvernelor din care a făcut parte, atrăgându-şi astfel inamici mai mult sau mai puţin declaraţi. A provocat demisia guvernului Alexandru Vaida-Voevod şi a acţionat pentru numirea succesorului, Ion G. Duca, stârnind aprigi controverse în presa şi societatea vremii. În timp, aceste nemulţumiri la adresa sa s-au înmulţit şi, la un moment dat, fără nici o curtoazie a fost înlăturat din funcţia pe care o deţinea.

Titulescu a avut curajul să afirme regelui Carol că legătura sa imorală cu Elena Lupescu şi corupţia camarilei sunt un dezastru pentru ţară. În Franţa, unde se afla, Nicolae Titulescu a aflat de la radio despre înlocuirea din funcție şi, după câte se pare, dezamăgirea l-a marcat atât de mult încât a stat la baza bolii care i-a cauzat decesul la 17 martie 1941, în localitatea Cannes.

          Despre modificarea survenită atât de brusc în fruntea Ministerului de Externe român, prin înlocuirea lui Nicolae Titulescu cu Victor Antonescu, s-au vehiculat diverse variante, s-au avansat ipoteze şi s-au lansat speculaţii, atât în ţară cât şi în străinătate. Zvonurile care circulau în ţară, în diferite medii, au fost adunate, analizate şi prezentate conducerii statului de către Direcţia Generală a Poliţiei.

Înlocuirea lui Nicolae Titulescu a reprezentat un moment de cotitură în politica externă a României. Pe de-o parte, s-a încercat o rectificare a poziţiei faţă de Marea Britanie şi Franţa, în siajul cărora se afla România şi al cărei reprezentant era Titulescu, iar pe de altă parte, regele Carol al II-lea îşi impunea din ce în ce mai mult voinţa în politica internă, acesta fiind unul din paşii care au condus la instaurarea regimului de autoritate monarhică, instaurat la 10 februarie 1938.” – Alin Spânu