Fundația Europeană Titulescu a organizat marți, 5 noiembrie 2013, orele 16:00, lansarea volumului In memoriam Florin Constantiniu.

În cadrul evenimentului au luat cuvântul: lect.univ.dr. Laurențiu Constantiniu; prof.univ.dr. Adrian Năstase, președintele FET; acad. Răzvan Theodorescu; prof.univ.dr. Georgeta Filitti; prof. univ.dr. Ilie Bădescu; prof.univ.dr. Ioan Scurtu; Marcel Popa, editor. Moderator: George G. Potra, istoric, director executiv al FET.

Florin Constantiniu (n. 8 aprilie 1933, București – d. 14 aprilie 2012, București) a fost un istoric român, în anul 2006 a fost ales membru titular al Academiei Române.

A fost cercetător științific principal la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. A fost distins cu premiul Nicolae Bălcescu al Academiei Române în 1972.

Academicianul Florin Constantiniu a fost unul dintre cei mai importanți istorici ai zilelor noastre. A publicat studii despre diferite perioade ale istoriei și a abordat diverse direcții de cercetare. Este cunoscut, în special, ca autor al cărții „O istorie sinceră a poporului român.” În atâtea cazuri, păcatele de azi sunt păcatele de ieri, repetate, agravate, tocmai pentru că au fost ascunse, iar istoricii, de teamă că li se va reproșa lipsa de patriotism, au preferat să tacă, spunea însuși autorul despre această lucrare de sinteză.

 

Ultimul interviu al academicianului Florin Constantiniu:

„Politicienii postdecembrişti au făcut românilor mai mult rău decât mongolii, ungurii, turcii, nemţii şi ruşii” (realizat de Ion Longin Popescu)

De 21 de ani trăim vremuri pretins istorice. Totul a început la Revoluție, când grupurile de tineri care ocupau Comitetul Central strigau exaltate: „Istorie, istorie…”. De atunci așteptam mereu să se întâmple ceva istoric. Așteptam ca cineva, un om de cultură sau un politician providențial, să ne spună ca știe încotro trebuie să meargă țara, că există un plan național de dezvoltare. De fapt, vrem să ne vedem pe noi înșine în postura de făcători de istorie. Din păcate, în alegeri, nu ne-am votat „visătorii” potriviți. Nimeni n-a „visat” pentru țara și pentru națiunea română, ci eventual doar pentru sine, pentru ai săi și ai partidului său. Mulțumită politicienilor, în ultimii 21 de ani, România aproape că a fost scoasă din istorie. Nici unul dintre ei n-a avut curiozitatea să deschidă o carte de istorie, pentru a găsi acolo un îndreptar, un ghid de orientare, o soluție anticriză. Dimpotrivă, ajunși la putere, politicienii au scos istoria pe tușă, marginalizând-o în școli și universități, împreună cu latina – limba întemeietoare a românilor. În fața acestui „holocaust” aplicat trecutului românesc, un istoric de mare anvergură, precum este academicianul Florin Constantiniu, nu poate decât să plângă, să se răzvrătească sub o copleșitoare durere. Pentru domnia sa, timpurile pe care le trăim sunt atât de goale de conținut istoric, că nu-și mai dorește decât să dispară fizic: „Îmi doresc să scap cât mai curând din această lume de hoție, ticăloșie și nevolnicie, care este România de astăzi”.

 Domnule profesor, toată lumea știe că Istoria este disprețuită și ignorată în țara noastră. Cât de greșită este această atitudine din partea guvernanților ultimilor 21 de ani?

● Cauzele restrângerii dramatice și regretabile a ponderii istoriei în învățământul românesc trebuie căutate, în opinia noastră, mai întâi, în confruntarea dintre globalism și identitatea națională și, apoi, în percepția eronată a necesităților de pregătire intelectuală și culturală a omului contemporan. Noile forțe economice globale își propun nu ocuparea unui teritoriu sau dominarea unei țări, ci subordonarea întregii lumi. În atingerea acestui țel, globalismul întâmpină un obstacol: identitatea națională a popoarelor, întruchipată în statele naționale. Identitatea națională se hrănește și din memoria istorică, și, atunci, globalismul atacă istoria pentru a slăbi conștiința națională. În al doilea rând, globalismul nu are nevoie de oameni cu un larg orizont de cultură, el vrea specialiști de nișă, performanți într-un domeniu restrâns. Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deșert cultural. Cred că în predarea istoriei, a istoriei românilor în primul rând, în ultimii 21 de ani, s-a înregistrat un regres pe cât de dăunător, pe atât de condamnabil. Școala românească, o școală cu excelente tradiții de învățământ solid și fertil, a fost pusă la pământ de coaliția dintre elevii leneși, bolnavi de socializare pe Facebook; părinții isterizați de odraslele nemulțumite că trebuie „să-și facă temele acasă” și birocrații plafonați, grijulii cu scaunele lor, nu cu educația, și copiind mecanic din publicații străine, pentru a redacta legi, regulamente și programe analitice. De 21 de ani se fac reforme și iar reforme ale învățământului, care, în realitate, subminează funcția instructiv-educativă a școlii. Primul pas în cretinizarea elevilor este prigoana dezlănțuită de birocrații Ministerului Educației împotriva volumului de cunoștințe transmise elevilor. La istorie – și nu numai la noi – s-a început cu îndepărtarea cronologiei: „Să nu încărcăm mintea elevilor cu date”. Foarte bine: istoria nu este o disciplină de memorizare, ci de analiză. Dar fără repere în timp nu se pot stabili legăturile cauzale. Și eu sunt împotriva învățării pe dinafară a datelor lesne de găsit într-o cronologie sau într-un manual, dar – pentru Dumnezeu! – cum să înțelegi raporturile de cauză-efect dintre evenimente dacă nu cunoști succesiunea lor în timp? Nu se dorește ca elevii să aibă o pregătire temeinică, și cei trei componenți ai coaliției de care am amintit preferă niște adolescenți ignoranți, incapabili să depășească limbajul „mișto” și „nașpa”. Cu astfel de cetățeni, viitorul României este sumbru.

 În timp ce bulgarii își împânzesc țara cu șantiere arheologice, în căutarea tracilor cu care nu au nici o legătură, românii, urmași direcți ai dacilor și romanilor, sunt gata să cedeze străinilor, spre distrugere, vestigiile daco-romane de la Roșia Montană. Care ar trebui să fie atitudinea statului față de cercetarea arheologică?

● Deși se vorbește de conservarea „patrimoniului național”, nu se face nimic pentru păstrarea și valorificarea lui. S-a găsit un alibi: nu sunt bani . Dar banii se găsesc imediat când se construiesc vile și se achiziționează mașini de lux. Este o rușine că statul român nu a participat la „licitația Brâncuși”, pentru a achiziționa măcar pipa unui român care a deschis drumuri noi în artă. Nu ne pasă de Brâncuși, dar avem bani pentru branduri care nu conving pe nimeni. Spre rușinea guvernanților noștri, avem mult mai puține santiere arheologice astăzi, în România, decât pe vremea lui Mihail Roller, de tristă amintire. Sentimentul patriotic se înfiripa la copil din interesul și dragostea pentru vestigiile trecutului. Sentimentul istoric al continuității se naște din atașamentul pentru un monument, o cruce înălțată să veșnicească un eveniment, un mic schit pierdut în munți. Cine-i învață pe copii să le ocrotească? Grija pentru urmele înaintașilor – vezi și cazul Roșia Montană – ar trebui să fie un principiu sadit in constiinta romanilor inca de pe bancile scolii.

 Cui credeți că i se datorează situația catastrofală în care se află astăzi România?

● Situația catastrofală în care se află astăzi România are, ca să spun așa, doi responsabili, în afara crizei mondiale: clasa politică și masa poporului român. Clasa politică postdecembristă nu a avut – indiferent de partid – nici un proiect național. A avut, în schimb, un unic gând: să se căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul gând al îmbogățirii. Oamenii politici au acționat ca niște vandali, distrugând și jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemții, rușii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembriști în două decenii. Când, peste ani și ani, se va scrie istoria timpurilor de azi, „nu vor ajunge blestemele” pentru a-i condamna pe cei care au făcut ca România să rateze o mare șansă de afirmare și bunăstare și să fie adusă la sapă de lemn. Dar clasa politică nu și-ar fi putut desfășura „opera” nefastă dacă în calea ei ar fi întâlnit rezistența hotărâtă a opiniei publice, manifestarea viguroasă a spiritului civic. Din nefericire, am rămas un popor de țărani – spiritul civic se naște la oraș!–, o turmă de oi care se lasa exploatată, batjocorită, călcată în picioare, fără nici o tresărire de revoltă sau de demnitate (Goga observase, în 1916, același lucru). Clasa politică din România este întocmai ca un răufăcător sigur de impunitate. Și dacă știe că nu are a se teme de nimic, atunci de ce n-ar jefui în continuare? Proteste ca în Grecia – leagănul democrației – sunt de neimaginat în România. Ăsta e marele nostru blestem: o masă supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze pentru un mare proiect sau pentru o mare idee. Ma întreb dacă noi, românii, nu am părăsit deja scena istoriei. O bună parte a elitei intelectuale a capitulat în fața globalismului, a capitalismului de cumetrie și a clientelismului politic, abandonând funcția de ghid spiritual al națiunii. Oameni ca pașoptiștii, oameni ca făuritorii României Mari ar fi priviti astăzi ca anacronici și nostalgici. Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să știe că sunt români. Am avut un exemplu la 1 Decembrie a.c.: câți dintre ei au scris sau evocat cu dragoste de trecut împrejurările creării României Mari?

 Românii au mai trecut prin crize. Spre exemplu, Marea Criză din 1929-1933. Cum s-au descurcat guvernele de atunci?

● Într-adevăr, crize economice au existat și în trecut, dar fiecare eveniment este generat de condițiile istorice care îi conferă unicitate. Soluțiile deci nu pot fi identice în cazul unor crize. Cea din anii 1929-1933 a lovit dur România, și guvernanții de atunci, ca și cei de acum, au recurs la concedieri, întârzierea plății lefurilor, reduceri de salarii („curbele de sacrificiu”). A fost marea neșansă a lui Nicolae Iorga, cea mai stralucită minte a românilor, să fie prim-ministru în anii 1931-1932, când criza se îndrepta spre apogeu. A făcut scandal în epocă replica dată de el unei delegații de agricultori, veniți la Mangalia, unde el îți petrecea concediul, pentru a se plânge de situația grea în care se aflau, fiind presați de bănci să-și achite datoriile. Iată relatarea lui Iorga însuși: „Iar, cum un om mai simplu strigase la capătul lămuririlor mele, că el e «desperat», i-am spus, glumind: «Nu; fiindcă aici e casa mea, colo e marea; dacă erai în adevăr desperat, la mare te duceai»”. Ziarele care-i erau ostile l-au acuzat că i-a trimis pe protestatari să se arunce în mare. Exasperat de „măsurile de austeritate”, un colonel, șef de unitate, s-a dus la Constantin Argetoianu, ministru de Finanțe în guvernul Iorga, și l-a întrebat: „Din soldați am făcut hoți, din ofițeri, pești, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?”. Criza s-a rezolvat când a încetat pe plan internațional. Sunt convins că și acum va fi la fel. Adevărul este că mari finanțiști nu am avut decât doi: Eugeniu Carada și Vintilă Brătianu. Nu am avut și nu avem mari competențe financiare, capabile de elaborarea soluțiilor de criză. Guvernanții de astăzi vădesc o gândire rudimentară: „să taie”, să reducă salariile și să sporească taxele. Un mare plan de investiții, de relansare a economiei nu există. Să așteptăm, așadar, scrâșnind din dinți, sfârșitul crizei pe plan mondial.

 Care este epoca din istoria românilor pe care o admirați cel mai mult?

● Admirația cea mai puternică o am pentru generația pașoptistă. O forță de creație politică, un devotament pentru interesul național, un dezinteres total pentru destinul personal, totul a fost închinat națiunii române. Eșecul Revoluției din 1848 nu i-a descurajat pe pașoptiști. Au îndurat exilul, dar au continuat lupta și, în două decenii (1859-1878), au creat statul român modern, căruia i-au câștigat independența. Doar două decenii, adică exact cât i-a trebuit clasei politice postdecembriste să prăbușească România în haos și mizerie. Cum să nu-i admiri pe pașoptiști? Sunt un model care ar trebui prezentat și explicat în toate dimensiunile lui, nu ca o simplă lecție de manual, ci ca un prilej de meditație, responsabilă și fecundă, pentru adolescenți, făuritorii României de mâine. Dar cum să le „încărcăm mintea” cu evenimente și date? Nu se lăuda, nu demult, Ministerul Educației că a mai redus cu 35% cunoștințele de transmis în învățământ?

 Ce vă doriți în 2011?

● Ce-mi doresc în 2011? Să scap cât mai curând din această lume de hoție, ticăloșie și nevolnicie, care este România de astăzi. Întrucât sunt prea bătrân pentru a mai emigra, cum nu există la noi clinici de eutanasiere voluntară, cum procurarea Furadanului salvator e oprită prin lege, nu-mi rămâne decât să-l rog pe Dumnezeu să mă ia la El rapid și ușor.

 Ce urare le adresați românilor, domnule profesor?

● Urez poporului român, la începutul lui 2011, să se revitalizeze și să fie capabil să reînnoiască, în condițiile secolului al XXI-lea, performanțele strămoșilor din timpul lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și al luptătorilor pașoptiști.