Lansarea volumului ,,Titulescu. După 50 de ani din nou Acasă”, de George G. Potra

Marţi, 10 decembrie 2013, orele 11,00, la Casa Titulescu, Şos. Kiseleff nr. 47, a avut loc lansarea lucrării Titulescu. După 50 de ani din nou Acasă, de George G. Potra, editat de Fundaţia Europeană Titulescu, Sebeş, 2013, 573 p. + 98 ilustraţii.

În cadrul evenimentului au luat cuvântul : Adrian Năstase, președintele FET; Gheorghe Tinca, ambasador; Marian Ștefan, istoric; Corneliu Vlad, publicist; Adrian Marius Dobre, analist; Mugurel Sârbu; George G. Potra, director executiv FET.

Moderator: Adrian Năstase, președintele FET.

La capătul unor ani de cercetări în ţară şi străinătate, istoricul George G. Potra, autorul acestei lucrări, reconstituie dosarul tragediei marelui om politic şi diplomat român.

”Nicolae Titulescu a murit de două ori.

Prima dată la 29 august 1936.

Atunci când, nedrept, duşmanii din ţară şi străinătate l-au scos pentru totdeauna din viaţa politică activă.

A doua oară la 17 martie 1941.

Atunci când, prematur, a cedat suferinţei fizice şi morale, abandonându-se în braţele lui Thanatos.

Proscris, Titulescu a fost obligat să ia calea exilului.

Timp de 1.660 zile, Titulescu a parcurs însingurat drumul Golgotei, care l-a dus implacabil spre Ţara Drepţilor. A rămas însă devotat fără rezerve Ţării. Înfrângând boala, ostilitatea, izolarea politică şi fizică, a pus în slujba Neamului şi a Lumii epocii sale un univers de Idei şi Acţiune. A încercat şi a reuşit să depăşească limitele posibilului.

Faţă de ascensiunea forţelor revanşarde şi de accentuarea pretenţiilor privind modificarea geografiei politice a continentului, Titulescu a chemat la un efort de stimulare a proceselor de solidarizare şi coagulare a tuturor forţelor progresiste şi democratice împotriva dictaturilor şi dictatorilor.

Lucid şi curajos, Titulescu a respins toate dictaturile, afirmând că nu există deosebiri de fond între acestea, că în esenţă dictaturile sunt identice, că nazism=fascism=comunism.

A somat democraţiile europene să abandoneze definitiv lumea himerelor şi a compromisurilor, conciliatorismul cu regimurile totalitare, cu promotorii revizionismului şi revanşismului.

A avut din nefericire destinul Casandrei.

Celor care-l acuză, nedrept, de prăbuşirea României şi dezagregarea sistemului de securitate europeană li se opun realitatea şi logica faptelor istorice.

Titulescu a trăit întreaga tragedie a sfârtecării României – la Est prin pierderea Basarabiei şi a Bucovinei, la Nord-Vest prin pierderea unei mari părţi a Transilvaniei, la Sud prin pierderea părţii de sud a Dobrogei („Cadrilaterul“).

Prin mintea acestuia n-a trecut niciodată, dar absolut niciodată, un alt gând decât acela în legătură cu interesele Ţării şi ale Neamului Românesc.

„În ce mă priveşte, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României între 1918 şi 1920, doresc să fiu îngropat la Braşov, într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor şti să găsească un loc potrivit dorinţei mele. // Take Ionescu sus la Sinaia şi eu la picioarele lui, jos la Braşov, pentru repauzul etern, este felul cel mai convenabil şi doresc ca locuitorii Braşovului să accepte rugămintea mea.“

Îndurerat că nu şi-a putut servi în continuare Patria, pe care o reprezentase de-a lungul anilor cu atâta strălucire şi căreia i se dedicase cu tot devotamentul, Titulescu s-a stins din viaţă prematur, la Cannes, în Franţa.

Regimul hitlerist s-a opus categoric înmormântării lui Titulescu în România, impunând această hotărâre generalului Ion Antonescu.

În circumstanţele complexe ale respectivului moment politic, familia a decis, în cele din urmă, ca Titulescu să fie înmormântat provizoriu la Cannes, urmând ca, ulterior, rămăşiţele pământeşti ale marelui diplomat să fie aduse în România, potrivit dorinţei sale testamentare.

Nedreptatea ce i s-a făcut în viaţă l-a urmărit însă şi după moarte. Ion Antonescu a interzis unei delegaţii române a Partidului Naţional Ţărănesc să participe la funeraliile lui Nicolae Titulescu. Ştirea morţii lui Titulescu avea să fie inserată în presa română ăntr-un mod mai mult decât straniu. Foarfecele cenzurii antonesciene nu a fost nici prima şi nici ultima nedreptate făcută lui Titulescu. Academia Română a sfidat consemnul şi l-a elogiat sub arcadele sale pe ilustrul om politic şi diplomatul român.

Au fost mulţi ani de tăcere, după înlăturarea nedreaptă, la 29 august 1936, şi, cu atât mai mulţi după moartea sa prematură, la 17 martie 1941.

„Tăcerea“ a îngheţat cu frigul său câteva decenii de istorie românească.

Dictaturilor carlistă şi antonesciană, i-a urmat dictatura comunistă.

De la un moment dat, regimul de la Bucureşti a înţeles că evocarea operei lui Nicolae Titulescu poate fi utilă în efortul României de a se elibera de orice tutelă, de orice constrângere, de a urma o politică independentă, de a-şi afirma şi prezerva suveranitatea naţională şi integritatea teritorială.

Pas cu pas, manifestările publice dedicate lui Nicolae Titulescu (comemorări/aniversări) au fost deturnate de oficialităţi, confiscând, dincolo de limitele înţelegerii şi suportabilităţii, aproape întreg spaţiul public de comunicare.

Deşi s-au folosit de numele lui Nicolae Titulescu pentru a-şi urmări interesele specifice, deşi i-au confiscat personalitatea şi opera, ascunzând opiniei publice adevărata sa dimensiune intelectuală şi morală, gândirea sa politică, adevăratele imbolduri şi linii de forţă ale acţiunii sale, autorităţile de la Bucureşti au reuşit să păcălească opinia publică internă şi internaţională – cel puţin o parte din ea – acreditând pentru cei naivi ideea unei alese receptivităţi şi a unui profund respect pentru opera înaintaşilor.

Nu este mai puţin adevărat că demersul Bucureştilor s-a dorit şi un test, nu atât faţă de Occident, cât mai ales faţă de Răsărit, dorind să se cunoască reacţia acestuia faţă de preluarea şi promovarea ideilor lui Nicolae Titulescu privind independenţa şi suveranitatea naţională, integritatea teritorială etc.

Urmărind un câştig de imagine, în perioada 1963–1982, liderii de partid şi de stat din România au indicat unor instituţii de primă mărime – în primul rând Ministerul Afacerilor Externe – să facă direct şi indirect demersuri pentru repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nicolae Titulescu.

Toate aceste demersuri s-au lovit de un refuz.

Pentru a reveni Acasă, Nicolae Titulescu a aşteptat 50 de ani.

Din varii motive şi din diverse părţi i s-a ignorat dorinţa de a fi aşezat în pământul Ţării.

Până la trecerea sa în nefiinţă, Ecaterina Titulescu a refuzat categoric aducerea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nicolae Titulescu în România, invocând statornic existenţa regimului comunist de la Bucureşti.

Ecaterina Titulescu nu i-a respectat deci ultima dorinţă.

După moartea acesteia, pe o poziţie la fel de intransigentă, s-au plasat soţii Marie Yvonne şi Gheorghe Antoniade.

Macabru, aceşti posesori de rămasuri titulesciene au revendicat pentru sine dreptul de a negocia locul depunerii rămăşiţelor pământeşti ale lui Nicolae Titulescu.

Cât de trist ar putea fi considerat, ei rămân nişte traficanţi de cadavre.

Dincolo de raţiuni ideologice, aceştia sunt animaţi de interese patrimoniale.

De ani de zile, urmaşul acestora se judecă cu statul român pentru a intra în posesia Casei Titulescu, societatea românească riscând astfel abstragerea ei din rostul firesc – intelectual, diplomatic, ştiinţific – şi transferul ei într-o afacere comercială.

Lungul drum al lui Titulescu către casă s-a încheiat în 7 martie 1992.

Readucerea sa în ţară după 50 de ani de la aşezarea sa în cripta Bisericii Sf. Mihail din Cannes a încheiat un efort de câteva decenii, în care s-au vehiculat mari principii şi s-au consumat interese meschine, în care serenitatea a lăsat loc pasiunilor şi intrigilor, confruntărilor şi acuzelor.

Dincolo de nume şi date notabile, din acest demers rămâne realitatea că în 1992 în efortul final de readucere a lui Nicolae Titulescu s-au regăsit solidare toate forţele politice majore ale ţării.

Titulescu a fost readus Acasă de Ţara însăşi, care şi l-a revendicat ca fiu şi care l-a primit cu braţele deschise, dându-i loc în inima fiecăruia dintre noi.

Obosit de atâta aşteptare, a venit să se odihnească Acasă, în inima Transilvaniei, la Braşov.

Din suflet, a devenit simbol.

De iubire de ţară şi neam.

Cu ochii roată spre toate zările, Titulescu ne cheamă în armata marilor idei pe care le-a imaginat şi condus cu speranţa că ele pot constitui temeiul tuturor întreprinderilor de conlucrare şi pace, hrănite cu dreptate, adevăr, umanism, încredere.

Chiar dacă la 7 martie 1992, când a fost adus Acasă, n-a fost trecut pe sub Arcul de Triumf, Titulescu rămâne pentru noi un Erou.

În Panteonul recunoştinţei naţionale, el s-a aşezat alături de făuritorii de ţară, de cei ce au servit-o şi apărat-o, fără ostenire şi rezervă, proiectând deopotrivă un vizionar şi precursor, efigia unui om care  a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a aduce România în Europa şi Europa în România.” (George G. Potra)