Fundația Europeană Titulescu – Centrul de Cercetare a organizat miercuri, 10 februarie a.c., începând cu ora 16.30, dezbaterea cu tema Evoluția relațiilor internaționale – între universalism și particularism. Invitați speciali: dr. Adrian Paul ILIESCU și dr. Alexandru MAMINA. Moderator: prof.univ.dr. Adrian NĂSTASE, președintele FET.

Alexandru Mamina – ”Dialectica păcii în Europa modernă şi contemporană. Resorturi şi principii”*

„Sistemul occidental pare să-şi fi atins limita vocaţiei lui globaliste”

O discuţie consacrată „păcilor eşuate” conţine ca premisă analitică, în chiar formularea temei, ideea instabilităţii „substanţiale” a păcii, sau altfel spus – ideea că pacea este coextensivă structural războiului, într-o alternanţă inevitabilă a perioadelor de stabilitate cu cele de conflict. În aceşti termeni fenomenali, adică din perspectiva evoluţiei istorice generale, pacea intervine nu ca o stare opusă esenţial războiului, ci numai ca o etapă premergătoare în care se acumulează sursele viitoarei confruntări, deci ca un război in nuce, după cum şi războiul se poartă – fapt remarcat încă de Hugo Grotius – numai în vederea păcii.[i] Situaţia poate să apară contradictorie în logica formală, în care A şi minus A se exclud, dar devine inteligibilă în logica dialectică, pentru care minus A nu reprezintă decât un moment al devenirii lui A, fiind conţinut în acesta. În interpretarea hegeliană, de pildă, opusul unui lucru, ca negare a sa, nu este o identitate deosebită de acel lucru, deoarece negaţia nu există prin ea însăşi ci numai prin raportare la ceea ce se neagă; prin urmare, opusul unui lucru este tocmai acel lucru, sub specia autoînstrăinării în alteritate.[ii]

Dacă pacea şi războiul decurg tendenţial una din celălalt şi invers, în sensul că pe timp de pace se amorsează resorturile conflictului viitor iar războiul deschide un nou model de organizare a păcii, înseamnă că pacea poate fi realmente înţeleasă, în cauzalitatea ei eficientă şi finală cel puţin, numai ca proces dialectic, adică în relaţionarea evolutivă a contrariilor care  se determină reciproc. Metodic, aceasta presupune identificarea tezei, antitezei şi sintezei, adică a celor trei momente constitutive procesului: al stabilităţii în sine (pacea consacrată), al instabilităţii contradictorii (confruntarea părţilor) şi al restabilirii pentru sine (recompunerea sistemului conform unei noi voinţe). În acest proces restabilizarea se regăseşte într-un alt punct decât al stabilităţii iniţiale, aşadar în alţi parametri de gândire şi de acţiune – satisfacători pentru noua situaţie, dar susceptibili la rândul lor să genereze tensiuni în sistem şi un alt salt calitativ.

Concret, schimbarea se realizează prin angrenarea şi repoziţionarea unor mecanisme instituţionale şi sociale specifice conjuncturii istorice, cu motivaţiile materiale şi culturale respective.[iii] Formulată abstract, la nivelul cunoaşterii, această schimbare corespunde modificării calitative a  principiilor de organizare a umanităţii, prin redefinirea păcii (subiectul) în raport cu războiul (predicatul). Îndreptăţirea epistemologică a analizei dialectice în problematica păcii decurge din însăşi natura relaţional-evolutivă a acesteia.

Încercăm aşadar să discernem transformarea principiilor implicite sau explicite după care a fost concepută pacea, aşa cum s-au degajat ele din însăşi situaţia conflictuală care le-a circumscris. Ne referim la Europa modernă şi contemporană, în particular la Occident – în ale cărui afaceri au intervenit la un moment dat  Rusia, alte ţări est-europene şi Statele Unite ale Americii –, întrucât confruntările de aici au avut o dimensiune pronunţat continentală. Principiile intervin şi se evidenţiază mai degrabă în înţelegerile cu mai mulţi actori decât în cele numai cu doi, care se pot reglementa şi în funcţie de considerentele imediate. Contextele semnificative ar fi următoarele: al luptelor religioase din secolul al XVI-lea, al conflictelor dinastice din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, al războaielor naţionale inaugurate de Revoluţia franceză şi al confruntărilor ideologice din secolul al XX-lea.

Dacă până în secolul al XVI-lea organizarea europeană era concepută în mare măsură în termenii medievali indistincţi ai creştinătăţii universale (catolice), sub autoritatea simbolică şi nu doar simbolică a papalităţii şi a Imperiului, războaiele religioase au acreditat în reglementările internaţionale principiile moderne ale individualităţii şi pluralismului. Acţiunile principilor începuseră dinainte să erodeze viziunea universalistă opunându-i particularul materializat de state, dar impactul determinant l-a avut totuşi Reforma, care a lovit principiul universalităţii în însăşi justificarea lui fundamentală, şi anume funcţia mântuitoare. Prin aceea că a asociat ideea mântuirii cu persoana în afara Bisericii universale, Reforma a făcut să explodeze ansamblul de reprezentări anterior, deschizând posibilitatea unei reconsiderări inclusiv a înţelegerii raporturilor dintre state. Noii mişcări spirituale, concentrată în răspunsul dat în 1521 autorităţilor universale de către Martin Luther în Dieta de la Worms („Nu vreau şi nu pot să retractez nimic, căci nu se cuvine şi nu e cinstit să vorbeşti împotriva conştiinţei.”), i-a corespuns în ordine temporală conflictul dintre principii germani şi Imperiu. Reconfigurarea sistemului potrivit noii orientări morale şi politice s-a realizat de jure după trei decenii de confruntări armate, prin pacea de la Augsburg (1555). Confirmarea criteriului cuius regio, eius religio a echivalat cu transpunerea în dreptul internaţional  a individualizării plurale din creştinătate.

Odată acceptate, asimilarea în continuare a noilor principii s-a făcut potrivit cadrului în care acestea au acţionat, adică nu în sensul unui liberalism avant la lettre ci al afirmării monarhiilor absolute. Individualitatea nu a fost concepută ca individualitate generică ci personificată de suverani, iar pluralismul nu-i privea pe locuitori ci statele ca atare. Aşa s-a întâmplat că, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, afacerile familiilor domnitoare au acaparat prim-planul relaţiilor internaţionale, care au fost concepute esenţialmente ca joc al intereselor dinastice. De aici fenomenul caracteristic al „războaielor de succesiune”, provocate de alianţele matrimoniale sau drepturile de moştenire. În Europa răsăriteană de asemenea – Austria şi Rusia şi-au justificat expansiunea tot cu argumente dinastice, invocând drepturile asupra fostelor teritorii ale regatului Ungariei, respectiv moştenirea imperială bizantină. În aceste circumstanţe, în care destabilizarea sistemului survenea din acţiunea identităţilor particulare personificate, pacea a fost întrevăzută ca restrângere a preponderenţei unora dintre actori. Au rezultat astfel principile balanţei puterilor şi echilibrului european. Ilustrative pentru acest moment de sinteză au fost pacea westfalică (1648) şi tratatele de la Utrecht (1713) şi Rastadt (1714), care au îngrădit preponderenţa Habsburgilor, apoi a Bourbonilor. Expresia tardivă a concepţiei dinastice asupra păcii s-a înregistrat în 1815, la Congresul de la Viena, care a încercat să lege funcţional principiul echilibrului european de cel al legitimităţii.

După cum asumarea ideii protestante de mântuire a condus decisiv, printr-o serie de medieri pozitive, la particularismul monarhic, tot aşa promovarea acestuia a condus la ideea universală de naţiune, diferită însă de cea creştină prin faptul că nu era indistinctă ci determinată prin atribute etno-teritoriale. Menţinerea balanţei puterilor şi a echilibrului european impunea organizarea unui efort colectiv pentru război – ilustrat poate cel mai elocvent de Friedrich-Wilhelm I („regele-sergent”) în Prusia –, efort în care se regăsea populaţia în ansamblu. Subordonarea populaţiei intereselor dinastice, atâta timp cât era motivată de o relaţie tensionată cu vecinii, alimenta conştiinţa apartenenţei şi a intereselor comunitare. Catalizatorul hotărâtor al acestei conştiinţe a fost Revoluţia franceză, cu prelungirea sa napoleoniană, care a ridicat naţiunea la nivel de principiu de organizare – sursă a dreptului intern şi internaţional. Iar pentru că naţiunile nu existau în sine ci pentru sine, adică prin voinţa de a se reuni într-un cadru politic, principiul noii configurări europene a devenit statul naţional. Afirmarea naţiunilor a constituit aşadar antiteza Europei monarhice, întrucât recompunerea hărţii politice contravenea echilibrului european, aşa cum a reieşit din problema poloneză ori din atitudinea oscilantă a lui Napoleon al III-lea în cazul Italiei. În atare context, conflictele specifice ale epocii au fost războaiele de eliberare sau unificare, iar pacea – ca moment al sintezei dialectice – a fost concepută drept coexistenţa legală a statelor naţionale. Consacrarea juridică par excellence a acestei viziuni s-a regăsit în sistemul de tratate încheiate la Versailles în 1919-1920, pe urmă în înfiinţarea şi activitatea Societăţii Naţiunilor. Ideea diplomaţiei deschise, a garanţiei colective sau cea a definirii agresiunii şi agresorului traduceau tocmai conceperea păcii ca regim al coexistenţei normate.

Emergenţa naţiunilor a potenţat în conştiinţa colectivă ideea dreptului – ca fundament al relaţiilor internaţionale. Ideea existase şi în epoca monarhică, dar ca drept personalizat de suverani. Acum dreptul era corelativ comunităţilor, exprimând într-o formulare teoretică atributele şi voinţa politică prin care ele se defineau. Numai că atributele şi voinţa naţiunilor nu erau compatibile cu dreptul universal de inspiraţie luminist-kantiană. Imposibilitatea suprapunerii perfecte între naţuni şi statele aferente a făcut ca naţiunile să intre în conflict nu numai cu monarhiile absolute dar şi unele cu celelalte, fiecare afirmând aşadar un drept particular. În universalul determinat al ideii naţionale s-a inserat astfel potenţialul antitetic al particularului; nu al particularului în sine ci pentru sine – nu indistinct ci precizat prin atribute principiale cu sens şi finalitate opozitive. Pe această cale, în relaţiile internaţionale şi-a făcut loc tot mai mult ideologia, devenită factor eficient şi chiar scop al diverselor elaborări politice. Dacă teza, sau momentul dialectic al stabilităţii iniţiale, a fost coexistenţa legală a concertului statelor naţionale, antiteza, momentul instabilităţii prin lupta contrariilor, a fost reprezentată de scindarea concertului prin confruntarea statelor cu ideologii adverse până la incompatibilitate. Fenomenul s-a manifestat direct – în al doilea război mondial – sau indirect – în „războiul rece”. În timp ce disputa între democraţie şi fascism s-a putut soluţiona prin eliminarea unuia dintre adversari, disputa între democraţie şi comunism a fost mai complicată, deoarece atrăgea riscul extincţiei globale. În aceste condiţii, dată fiind imposibilitatea fuzionării ideologiilor, sinteza, momentul restabilizării internaţionale, a intervenit sub forma conceperii păcii ca sistem al alianţelor bipolare. Principiul bipolarităţii s-a regăsit în egală măsură în proclamarea „coexistenţei paşnice”, de către Nikita Hruşciov, sau în invocarea echilibrului dintre blocurile politico-militare, de către Henry Kissinger. Ca atare, problema păcii a depins mai puţin de tratatele şi rezoluţiile internaţionale, cât de raporturile între marile alianţe. Noua realitate a început să transpară de altfel încă de la finele perioadei interbelice, cu ocazia Acordului de la München (1938), pentru a deveni caracteristică în a doua jumătate a secolului al XX-lea, care a fost epoca celor două organisme rivale: Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord – NATO (1949) şi Tratatul de la Varşovia (1955), cu prelungiri extraeuro-atlantice precum Organizaţia Tatatului Asiei de Sud-Est (1954). Slăbiciunea Mişcării statelor nealiniate, cu dependenţa lor relativă de marile blocuri, a confirmat per a contrario această realitate.[iv]

Supralicitarea componentei ideologice polemice – ca temei inclusiv al ordinii politice bipolare – a generat însă prin ea însăşi premisele crizei şi ale saltului calitativ următor. Ca factor instrumental şi ca scop în existenţa comunităţilor, supralicitarea ideologică se justifica prin promisiunea unui bine oarecare, implicând prin urmare un orizont de aşteptare publică. Cu alte cuvinte, ideologiile se obligau prin chiar natura lor praxiologică la proba faptelor. Sub acest aspect al confirmării practice ideologia democratică a prevalat progresiv asupra celei comuniste, atât în relaţia dintre cele două blocuri, cât şi în interiorul fiecăruia dintre ele. Câtă vreme conflictul armat direct era evitat, momentul dialectic al luptei contrariilor s-a epuizat la nivel social şi mental, în parametrii unei confruntări economice şi simbolice care a consacrat în final sistemul democratic euro-atlantic. În planul relaţiilor internaţionale, acest lucru a însemnat sfârşitul bipolarismului. Aşa-numitul „spirit de la Malta versus Ialta”, deşi comporta elogierea mediatică a lui Mihail Gorbaciov, traducea încheierea diviziunii politico-militare prin resorbirea oarecum a fostelor state comuniste în sistemul de referinţe occidental. Simptomul foarte evident al noii stări de echilibru a fost dispariţia Tratatului de la Varşovia şi asimilarea celor mai mulţi membri ai săi de către NATO. Ca atare, această alianţă preponderentă a devenit o vreme, pentru Europa şi nu numai, principalul factor de organizare a păcii unipolare – dacă putem spune aşa. În această calitate, NATO a început să se substituie în anumite probleme (Iugoslavia, Afghanistan) inclusiv Organizaţiei Naţiunilor Unite, care prin dreptul de veto acordat marilor puteri adverse aparţinea sistemului bipolar. Principiul concepţiei unipolare asupra păcii este corelativ sursei sale, şi poate fi desemnat drept occidentalism univoc. În fond, occidentalismul univoc echivalează cu încercarea de a organiza şi pacifica lumea în termenii unei viziuni societale de succes în Europa şi Statele Unite. De la particularismul determinat s-a revenit astfel la universalismul indistinct dinaintea războaielor religioase, de data aceasta nu în formula catolicismului ci a unei eschatologii seculare, alimentată totuşi ocazional şi de trimiterile fundamentalist-creştine ale conservatorilor americani. Dacă este să anticipăm direcţia de evoluţie a noii sinteze, am zice că se îndreaptă spre o resurgenţă a particularului pe fondul a doi vectori de presiune: criza economică şi emigraţia – inerente tocmai acţiunii integratoare. Sistemul occidental pare să-şi fi atins limita vocaţiei lui globaliste, simptomatice în acest sens fiind divergenţele dintre statele membre ale NATO cu privire la intervenţia din Irak sau la integrarea Georgiei în organizaţie. Formulele concrete ale evoluţiei rămân încă de observat.

În această parcurgere teoretică de factură dialectică ne-am oprit numai asupra resorturilor şi a principiilor care au gestionat în timp concepţia asupra păcii, lăsând la o parte conţinutul „substanţial” al fenomenelor, adică motivaţiile conjuncturale şi desfăşurarea faptică. O asemenea abordare nu contravine însă realităţii ci o subsumează comprehensiv, întrucât unifică datele empirice într-o relaţie cauzală la scara istoriei. Se degaje dinamicile pe „durata lungă” , susceptibile să clarifice inductiv situaţiile particulare apărute. Se conturează identitatea unui profil european al problematicii, cu posibilitatea unor comparaţii între civilizaţii. Totodată, prin aplicarea unei metode infrasubiective de interpretare, conformă naturii materiei şi verificabilă empiric, abordarea teoretică asigură relevanţa ştiinţifică a cercetării.

*Articol preluat din revista „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, Vol. XXV, 2012, p. 175-180.

––––––––––––––––––––

[i] Vezi Hugo Grotius, Despre dreptul războiului şi al păcii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 103.

[ii] „Trebuie gândit schimbul pur, adică opoziţia în ea însăşi. Căci, în diferenţa care este o diferenţă interioară, opusul nu este unul din doi; căci astfel el ar fi un existent şi nu ceva opus; dar el este opusul unui opus, adică celălalt este el însuşi nemijlocit dat în el”. Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Fenomenologia spiritului, Bucureşti, Editura Republicii Socialiste România, 1965, p. 96.

[iii] Pentru cauzele multiple ale războaielor, a se vedea spre exemplu Eric Carlton, War and Ideology, Savage, Maryland, ‹1990›, p. 8-18.

[iv] Vezi Paul Claval, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Bucureşti, Editura Corint, 2001, p. 142.

 Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific II la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. A publicat mai multe lucrări şi articole, printre care Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), ‹Târgovişte›, Cetatea de Scaun, 2013.