„A murit, saptamana aceasta, o mare personalitate franceza si un mare prieten al Romaniei, membru fondator al Fundatiei Europene Titulescu – Jean D”Ormesson. In martie, anul trecut, cand am sarbatorit 25 de ani de la infiintarea Fundatiei, s-a scuzat ca nu poate calatori, la cei peste 90 de ani pe care ii avea atunci. Am citit, cu acel prilej, in cadrul adunarii festive, mesajul emotionant pe care mi l-a transmis. A fost unul dintre cei care l-au cunoscut personal pe Titulescu iar tatal sau a fost, pentru o perioada, ambasador in Romania. Copil fiind, in anii ’30, D’Ormesson si-a insotit familia in Romania, tara pe care a iubit-o apoi si de departe.
L-am intalnit in multe randuri. Cea mai emotionanta intalnire a fost insa la Paris, la sediul Unesco, cu ocazia unui simpozion despre Titulescu, unde am participat impreuna. Imi face placere sa reiau un articol al unui alt mare disparut – Dan Haulica – publicat in „Romania literara”, in 6 iulie 2012, in care este relatat si un moment semnificativ de la acel eveniment. Acel articol, intitulat „Visul lui Adrian ” a reprezentat una dintre mangaierile, putine, de dupa condamnarea mea de la sfarsitul lunii iunie, in anul 2012. Se implinesc deja cinci ani de atunci…
M-am bucurat sa recitesc aceste randuri scrise de Dan Haulica si, in felul acesta, si un omagiu postum lui Jean d’Ormesson. Adaug articolul din „Romania literara” de atunci:
„AIte fulguratii imi asediaza, iata, memoria,
cind invoc spectre durabil tinere,
iscate de geniul
pictorului neerlandez…
O stranie meteorologie dicteaza spiritelor sa se incinga fara de masura, scuturate de izbucniri unde nesabuinta isi da liber friu, injositoare ca orice abuz ireparabil. Un literat american, propotipul personajului ce susjine cunoscutul roman Herzog, al lui Saul Bellow, credea ca s-ar putea vorbi – precara inventie ! – despre o „critica de vara”.
Fierbinteala care chicoteste si suduie tot mai vehement agresiva, in zilele acestea, revarsind asupra publicului sumbre urdori de complotism inverosimil, n-are insa de a face cu vreo varietate critica. E, vai, doar un prilej de jalnice defulari, dezonorind o tara si niste rosturi legitime de civilizajie.
Daca ne parvin si la distanta, grimasele care se cred istete, pentru ca inchipuie happening-uri sinistre la Televiziune, nici un om de bine nu adasta senin atingerea lor imunda. Ne ratasam, dimpotriva, in chip firesc, unor ratiuni de existenta care ne dau dreptul sa respiram un aer mai presus de acela al golaniilor fara de noima si fara de scuza.
Intr-o atare dispozitie, mi-a rasarit sub priviri, la un ceas tirziu de noapte, sub sigla unui ecran respectabil, – era Arte -, un titlu aducind o coincidentta si un declic neasteptat. Venea, acest Adrians Traum, Visul lui Adrian, dupa o zi naclaita in comentarii insuportabil stupide, pe marginea unui accident grav care ar fi trebuit sa suscite macar o conventionala decenta. Imi ajungeau la Paris, desuchiate, ecouri de cosmar mediatic, simteam nevoia sa-i cer o lamurire profesorului I. Lascar, specialistul de larga notorietate, caruia ii port o vie pretuire, – el mi-a confirmat, sobru si cert, ca interventia chirurgicala evitase deznodamintul letal, in cazul lui Adrian Nastase. Bine inteles, nu asteptam vreo dezlegare miraculoasa, pe calea undelor, la o situate umana astfel angoasanta, filmul care ni se oferea, datorat unui regizor si scenarist german, Manuel Fena isi avea coordonate precise in lumea baletului, – reportajul sau, nu lipsit de un fior fictional, urmarea eficient impletirea de truda si speranta, implicata, fara duiosii parazitare, in insasi progresiunea talentului. De ce, totusi, acest hazard scojindu-ne in fata zveltetea de pasare inalt cautatoare, a unui copilandru longilin si rasat, mi-a aparut ca o potrivire cu tilc reconfortant? Pentru ca, iesit dintr-un mediu modest, dintr-un parinte deceptionat ca pruncul nu va fi nicicind curios de mecanica si bricoleur, acest Adrian isi planeaza fericit sufletul in dinamica optiunii sale, in supletea ei inteligenta. Bucuria trudei, sincer gratioasa, ii cucereste pe cei din jur, oricit ar fi croiti pe alt tipar, adolescentul ii metamorfozeaza cordial, devin doritori si mindri sa priceapa. O ambitie a saltului salubru, puterea contagioasa de a indrazni respira acolo si din ambianta fizica a scolii de Balet a Operei berlineze. Te crezi, pentru o clipa, in armonia arhitecturala conceputa cindva de Rossi, proprie edificiului faimos de la Sankt-Petersburg. Gorne, pe numele sau de familie, nicicum arogant, baiatul are un profil increzator si tandru. I-am detectat un aer pe care l-as fi asemuit cu acela visator, ingindurat, al portretelor rembrandtiene infatisindu-l pe Titus, feciorul prea repede smuls de moarte.
Dar alte fulguratii imi asediaza, iata, memoria, cind invoc spectre durabil tinere, iscate de geniul pictorului neerlandez… si, cu ele, prelungire bufona, cite o intimpinare inregistrata printre noi, in mizga ignorantei crase in care se complac dirz, nu o data, condeie de inchizitori benevoli. Unuia, invitat sa se impartaseasca de visu din felurimea stampelor si vechilor harti alcatuind obiectul ostenelilor lui A Nastase, colectionarul ii semnaleaza o piesa de aspect rembrandtian, care nu-i decit o copie. „Deh, stim noi?”, face banuielnic energumenul, ca si cum ar fi descoperit, el, vigilent, un viclesug ce trebuie dat la iveala.
O raspundere lucida fata de fenomenul artistic 1-a insotit mereu pe Adrian Nastase, in peregrinari ale demnitarului, de-a lungul meridianelor, ca si in nemijlocirea indatoririlor sale intre granite romanesti. Isi impunea sa fie prezent, la sarbatori ale vietii expozitionale, nu-si ascundea solidaritatea afectuoasa in roata de imagini izbutind a forma o surpriza notabila, un ansamblu luxuriant, precum Variatiunile lui Alin Gheorghiu, pornite de la Arcimboldo. Fara impulsul sau tenace, n-ar fi luat fiinta Muzeul National de Arta Contemporana, sabotat de indigenta unor minti lamentabile. „Sa plateasca domnul prim-ministru, eu n-am banil”-se proptea cu nerusinare cate un contabil obtuz.
Azi inca, in tristul shabbat, aprig dezlantuit in jurul lui A. Nastase, nu se pot absolvi pulsiuni vindicative, complexul lor aduna, colcaind, orbire si invidie feroce.
Neindoielnic, oricarui ochi exersat in aprecierea competentelor, la scara internationala, i se vadea lesne, abordindu-l pe A. Nastase, un anume nivel intelectual care actiona in favoarea acestui compatriot al nostru si, consecvent, in favoarea tarii insasi, de el reprezentata. Nu uit, cind, proaspat numit ambasador la UNESCO, in 1990, am pus in lucru un proiect ce ne era scump, un Omagiu solemn lui N. Titulescu, articulind un manunchi de stralucite contributii, de la Directorul general, Federico Mayor, la eminenti juristi si scriitori, Jean D’Ormesson, de pilda, nu uit figura deplin fiabila, demna de prompte, apasate elogii, pe care si-a conturat-o atunci, in acel adevarat areopag al ideilor, tinarul ministru de Externe, Adrian Nastase. „Daca Romania are azi ministri de asemenea clasa, inseamna ca s-a schimbat ceva radical in tara dumneavoastra” – nu incetau sa ne felicite buni cunoscatori ai politicii europene.
De aici, perspectiva de profunda comprehensiune pe care el a pus-o in relatiile simetrice dintre institutii, sustrase astfel simplelor conveniente, ridicate in aura unui potential spiritual care obliga si inspira. Ca presedinte al Adunarii Nationale, de exemplu, a instalat raporturi radios comunicative, veritabile punti pentru viitorime, in directia omologului sau francez, Philippe Seguin. Si personajul detinea o reputatie originala, temut si totodata respectat de catre adversarii politici – presedintele Mitterrand, cu ocazia dezbaterii decisive privind Tratatul de la Maastricht, il preferase ca interlocutor tuturor tenorilor dreptei. In conditiile vizitei oficiale intreprinse de Philippe Seguin la Bucuresti, ca si in alte imprejurari exigente, compatriotul nostru desfasura initiative de amfitrion rafinat care nu i-ar fi displacut lui N. Titulescu. Si punea in slujba cordialitatii sale, imi amintesc, ceea ce francezii lauda cind vorbesc despre o inefabila „voix de charme”. Nimic nu semana, de altminteri, in acele zile, cu un protocol intepenit, nici ceremonia pe care, ca presedinte al Uniunii Latine, o imaginasem intru lansarea cartii lui Seguin, pledind pentru Napoleon III, cuprinzind un adaos in versiunea romana, despre legaturile benefice ale istoriei noastre cu Imparatul Nationalitatilor; si nici expozitia de efect fulgurant despre ecuatia creatoare Franta-Romania, al carei merit le revenea in mare parte pictorilor Ion Nicodim si Paul Gherasim. Gindisem vizita la Muzeu drept moment al unei culminatii festive, acel dialog pictural, modulind fara echivoc soarta noastra adinca, ilumina insesi rezervele de suflet pe care Romania e chemata sa le probeze: nu sub speta unui standing al conformitatii globalizante, ci drept dovada a unei calme, organice aptitudini de a rosti laolalta, persuasiv, generalitatea si particularul. Accentul fratern pe care ilustrul oaspete il gasise cind ni se adresa, raspunzind unor revelatii mai presus de circumstantial, lua in seama, vibrant, tocmai efortul nostru de a inalta semnificativ Romania.
In filmul de care nu ma pot desprinde, un accident osteologic ameninta ascensiunea stralucita careia ii era sortit tinarul talent. Operatia ce urmeaza, afectind tempo-ul prodigios al unei atare formatii, adolescentul o indura brav, sprijinit de sfaturi sagace – „sa nu te gindesti la ea, sa nu te fixezi in obisnuinta durerii”. Si cineastul o trateaza cu o casta seriozitate, fara a ocoli aspectele bataliei tehnice pentru recuperare: „un demi-plie, ca test pentru starea piciorului operat!”. Servitutea aceasta involuntara il va desparti, pina la urma, de cariera pe care i-o rezerva baletul clasic. Antrenor totusi, excelent, al unui colectiv ce evolueaza superb, se va simti neabatut in daruirea lui generoasa. Peste contrarietati si umbre, determinismul lui launtric se identifica viteaz cu acest ultim indemn – al sau, al nostru: „ Tiens bon! Nu renunta! Rezista!” Suna, in film, ca o pecete nobila pe un destin, indelebil tribut adus datoriei de a nu ceda adversitatilor.
Asa il citeam, „Visul lui Adrian”, cind pelicula parasea ecranul. Chiar asaltat de nevointa si frint intre loviri amarnice, un atare mesaj de umanitate iti raminea aproape. Se intimpla la 22 iunie, solstitial ne aflam sub semnul unei stiute aniversari, a celuilalt Adrian, – pe numele lui public, prim-ministrul Adrian Nastase. ”
Via: adriannastase.ro
Pingback: เว็บทางเข้า spinix188
Pingback: pg betflik
Pingback: ทำไมต้องเลือกใช้บริการกับ ADVANTPLAY
Pingback: take a look at the site here
Pingback: แนะนำ 10 อันดับ เว็บพนันออนไลน์ ไม่ผ่านเอเย่นต์
Pingback: Thai Take out
Pingback: highbay