Thierry de Montbrial – ”Dreptatea și forța”

”Dragi prieteni,

Sunt fericit să reiau legătura cu voi prin această a cincea scrisoare, după cea din 30 iunie. În luna iulie, am scris tradiționalele mele ”Perspective” pentru RAMSES, raportul anual al IFRI care va apărea în librării în această săptămână. Vă voi transmite ”Perspectivele” pe email, în zilele următoare.

Luând o pauză de la activitatea mea din ultimele săptămâni, mi-am amintit de o frază celebră a lui Goethe (din relatarea sa privind asediul de la Mayence, din 1793): ”Eu așa sunt, prefer să comit o nedreptate decât să sufăr de dezordine”. Altfel spus: dezordinea provoacă mai multe nedreptăți decât cele pe care le-ar putea eventual opri. Sau, dacă există un cuvânt care să caracterizeze lumea în acest sfârșit de vară 2020, ei bine acela este dezordinea. Pandemia de coronavirus continuă să răvășească planeta, atât printr-o anxietate surdă multiplicată de declarațiile contradictorii cu care suntem asaltați zi de zi, cât și prin prăbușirea economică obiectivă provocată de politicile implementate pentru a o combate. Statele democratice abia găsesc calea de mijloc între măsurile uneori ipocrite de luptă împotriva virusului și relansarea economică, în ceața unei incertitudini uneori auto-întreținute de contradicții de tot felul.

Cazul Statelor Unite reține atenția în mod special, căci dezordinea pandemică se suprapune peste cea a fracturii sociale (nu doar rasiale) mult mai profunde, care exista înainte de venirea lui Donald Trump, dar pe care aceste a amplificat-o pentru că îi făcea plăcere. Magia celui de-al 45-lea președinte al Statelor Unite continuă, totuși, să aibă efect. El reușește să convingă aproape jumătate dintre concetățenii săi că este salvatorul unei Americi devastate de democrați. Adversarul său, Joe Biden, este vizibil destabilizat de situația generală. Trump nu are motive să-i invidieze pe omologii săi autoritari – pe care îi admiră atât de mult – pentru stăpânirea artei fake news-ului. Și acest lucru funcționează! Fondul problemei este că cea mai mare putere mondială nu a părut atât de divizată de la Războiul de secesiune. Nici atât de violentă. Și nici nu se observă că spectaculoasa dezordine americană ar produce diminuarea nedreptății. Oricare ar fi rezultatul alegerilor din 3 noiembrie, reunificarea americană nu va avea loc prea curând. Iar o Americă divizată nu va redeveni un lider mondial. Ceea ce înseamnă că dezordinea sistemului internațional nu se va resorbi prea curând. Cine poate crede că această dezordine poate ajuta cauza dreptății?

Injustiția începe cu selectivitatea abordării. Ființele umane sunt astfel construite încât sunt preocupate mai degrabă de cei ”apropiați” decât de cei aflați ”mai departe”. Explozia din această vară de la Beirut a atras, pentru câteva zile, atenția tuturor acelora care au încă un interes în Liban. În special a Franței, pentru rațiuni istorice și afective care datează din secolul al XVI-lea. Din păcate, țara cedrului este măcinată de un război civil mai mult sau mai puțin latent de aproape o jumătate de secol, comunitățile având drept unic scop jefuirea bunului comun în detrimentul oricărei noțiuni de ”libanitate”. Ca de altfel și în alte țări (mă gândesc, în mod special, la Algeria), revolta fierbea în rândul tinerilor cu mult înainte de 4 august, dar în zadar. Și nu este sigur că acele condiții, puse justificat de eventualii donatori pentru a scoate țara din abis, vor avea efect. La aceasta se adaugă faptul că vechiul conflict israeliano-palestinian este plasat, de acum încolo, la periferia politicii generale privind Orientul Mijlociu, așa cum o arată spectaculoasa apropiere dintre Emiratele Arabe Unite și statul evreu, un alt fapt care a marcat ultimele săptămâni. În noul cadru care se desenează, centrat pe marile interese ale Iranului, ale Arabiei Saudite, ale Turciei și, în afara regiunii, ale Statelor Unite, ale Rusiei și – din ce în ce mai mult – ale Chinei, Libanul nu mai contează. În termeni absoluți, acest lucru este profund nedrept. Viața este crudă pentru aceia care nu au suficient grijă de ei și se complac într-o dezordine cel mult disimulată de un decor iluzoriu. Și în acest caz, ”istoria în devenire” ne amintește că dreptatea nu știe să iasă spontan din dezordine.

Ce să spunem despre Belarus? Dacă dezordinea nu poate provoca decât nedreptate, trebuie să deducem de aici că trebuie să ”i se lase” cale liberă lui Alexandr Lukașenko, unul dintre acei potentați care au acaparat o parte a moștenirii sovietice pentru a instaura un fel de monarhie conservatoare din ce în ce mai decalată față de evoluția istoriei? Răspunsul este, evident, negativ. Căci, dacă dezordinea provoacă nedreptăți, acest lucru nu justifică faptul că orice ordine trebuie păstrată. Problema lui Lukașenko este aceea a tuturor regimurilor al căror unic obiectiv, în timp, nu mai este decât cel de a se perpetua. O ilustrare a conatus-ului lui Spinoza. Dar atunci, dacă nu trebuie ”să i se lase” cale liberă minusculului rege de la Minsk, ce ”se poate” face? Răspunsul la acest tip de întrebare nu poate fi decât politic. Și, înainte de toate, despre ce ”se” este vorba? În relațiile internaționale contemporane, raporturile de forță nu și-au pierdut caracterul primar. Este drept că ele sunt temperate de dreptul internațional, așa cum este el exprimat în cadrul ONU. Că vrem sau nu, ”se” înseamnă, în primul rând, statele care sunt preocupate îndeaproape de Belarus (altfel decât sub forma convenită, așa cum se întâmplă des în politică), în fruntea cărora se află Rusia. Astfel, ne putem aștepta ca Kremlinul să susțină orice formulă care să permită o întărire a relațiilor dintre Belarus și fratele său mai mare rus. În contextul internațional actual, nu văd, la modul obiectiv, niciun alt actor major care să dorească să investească într-o primăvară de la Minsk.

Chestiunea dialecticii dintre dreptate și ordine, sau nedreptate și dezordine, este eternă. Ne putem baza pe actualitatea momentului, oricare ar fi acesta, pentru a face dizertații pe marginea lui. Fără îndoială, ”pauzele estivale” sunt potrivite pentru o astfel de distanțare. Am început prin a-l cita pe Goethe însă, mai aproape de noi, mă gândesc deseori la Albert Camus, despre care am vorbit mult la începutul anului, cu ocazia marcării a 60 de ani de la moartea sa accidentală. Spre deosebire de Jean-Paul Sartre, autorul Ciumei făcea clar distincția între revoltă și revoluție. Revolta este, mai întâi, o atitudine emoțională în fața nedreptății, în accepțiunea largă a termenului. Din punct de vedere al acțiunii, este înțeleaptă când ia forma unui angajament personal sau colectiv care nu se bazează pe ură și violență oarbă – cum se întâmplă în cazul revoluției –, ci pe o etică pe termen lung câștigătoare, cu condiția să nu fie coruptă. Astfel de angajamente sunt câștigătoare în măsura în care, perseverând, își întâlnesc întotdeauna momentul propice pentru a avea succes (kairos). Mă gândesc la Camus ca la un promotor al unei filosofii a Istoriei pe care am putea-o caracteriza ca având un echilibru dinamic, o spirală în jurul unui ax de natură fundamental etică. Nu vreau să merg prea departe cu interpretarea marelui scriitor pentru care lumea era probabil absurdă dar încă nu în punctul de a încuraja politicile absurde.

Acest tip de reflexii este fundamental în zilele noastre, într-o perioadă în care, așa cum spune Antonio Gutteres, Secretarul General al ONU, spiritul de cooperare la nivel internațional se află la cote foarte reduse. Violența se manifestă între națiuni dar și în interiorul națiunilor, cum vedem în țări atașate idealului democratic, precum Franța sau Statele Unite. În fața dezordinii, democrațiile sunt deseori neputincioase în raport cu regimurile totalitare. Din cauza ineficacității, li se poate întâmpla să-și piardă legitimitatea. Statele autoritare au vulnerabilități imense însă, în anumite circumstanțe, precum cele pe care le vedem în prezent, timpul poate juca în favoarea lor.

Și astăzi voi concluziona într-o notă pozitivă privind Uniunea Europeană care este pe cale să dovedească, încă o dată, capacitatea sa de a progresa – desigur, cu suferințe – cu ocazia fiecărei crize majore. Ea este deja foarte de importantă la scară regională, este singurul laborator viu al unei guvernanțe internaționale demne de acest nume care ne permite să sperăm că democrația și eficacitatea fac casă bună pe termen lung. Eficacitatea economică și socială, dar și cea de securitate, atât din punct de vedere interior cât și exterior.

Democrația fără autoritate duce la autoritarism. Și cum să nu termin fără să amintesc celebrul panseu al lui Pascal: ”Justiția fără forță este neputincioasă. Forța fără justiție este tiranie. Justiția fără forță este contrazisă fiindcă există mereu oameni rău intenționați. Forța fără justiție este acuzată. Trebuie, deci, să punem împreună justiția și forța și, în acest scop, să facem ceea ce este cu adevărat drept sau ceea ce este cu adevărat just”. În acest sens, guvernanța mondială mai are încă mult de făcut. Și Uniunea Europeană.

Cu multă prietenie,

Thierry de Montbrial”

 

Thierry de Montbrial este membru fondator al Fundației Europene Titulescu

Scroll to Top