Punere la punct – un răspuns către apostolii intoleranței, ai cenzurii, ai „listelor negre” și pentru un anume Oliver Jens Schmitt

La încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, statul român s-a aflat, pentru prima dată în istoria sa modernă, în tabăra perdantă. Consecințele au fost multiple, printre ele numărându-se și faptul că, în spațiul public, au irupt de nicăieri tot felul de figuri patibulare care au trecut la răsturnarea din temelii a scării de valori, erijându-se în re-educatori ai poporului român. Liste de cărți interzise, scriitori, istorici și ziariști arestați sau lăsați pe drumuri, institute de cultură și biblioteci occidentale închise, impunerea cenzurii și a dogmelor ideologiei comuniste au devenit ingredientele de bază ale „obsedantului deceniu”. Impunerea „internaționalismului comunist”, lupta împotriva „cosmopolitismului”, afirmarea fidelității nestrămutate față de „farul călăuzitor” de la Kremlin au devenit rețete sigure de succes, asigurând putere și bunăstare materială celor care impuneau, printr-o gamă variată de mijloace, noile „valori”.

Prăbușirea regimurilor comuniste a plasat România, pentru a doua oară, în tabăra statelor învinse. „Războiul Rece” fusese pierdut nu doar de Uniunea Sovietică, ci și de sateliții săi din Organizația Tratatului de la Varșovia. Evident, și de această dată, consecințele au fost numeroase și de durată. Printre ele, însă, s-a numărat una care ne era deja familiară: apariția „re-educatorilor”, care trebuiau să ne dezbare de „mentalități comuniste” și să ne inculce „valorile euro-atlantice”!

Unii dintre acești „apostoli” ai valorilor liberale a tot triumfătoare, după cum credea un Francis Fukuyama, erau chiar cei care ne mai „re-educaseră” odată, în anii stalinismului (Silviu Brucan fiind exemplul cel mai cunoscut, dar departe de a fi singurul), și care acum schimbau nonșalant discursul cu 180 de grade.

Alții erau urmașii direcți ai „cominterniștilor” sosiți la București în furgoanele Armatei Roșii, după 23 august 1944, personaje care susținuseră cu elan valorile „socialismului științific” în anii ’70 și ’80, din diverse funcții și de la diverse catedre universitare, pentru a deveni „profesori de democrație” după 1990.

În sfârșit, o a treia categorie era formată din tineri, atent selectați și instruiți prin intermediul unor burse și granturi generoase oferite de diverse organizații și instituții occidentale, transformați în veritabile batalioane de asalt împotriva „generației expirate” a culturii, învățământului și cercetării românești și a unor valori considerate desuete, „condamnate de mersul istoriei”, implantați și susținuți politic în funcții-cheie în aparatul administrativ și în sistemul educațional, pentru ca eficiența lor să fie maximă.

Ca figuri exotice, de-a lungul anilor au fost trimise, în România, și o serie de personaje occidentale, cu o carte de vizită mai mult sau mai puțin solidă, care să pună umărul la dezbărarea poporului român de unele apucături urâte, cum ar fi patriotismul, dragostea față de cultura, tradițiile și istoria națională.

Pentru că cei selectați din generația bursierilor și doctoranzilor veniți în România înainte de 1989 se apropiau de o vârstă la care combativitatea este în regresie, după anii 2010-2015 au început să-și facă simțită prezența noi personaje occidentale, adânc preocupate de starea democrației românești, de cum gândesc și cum acționează românii.

 

Metamorfoza unui istoric medievist specializat în istoria albanezilor în specialist al fascismului și pedagog al democrației românești

Unul dintre aceste personaje care simt nevoia de a-i „civiliza” pe români, de a-i „familiariza” cu toleranța și alte valori democratice este Oliver Jens Schmitt, un elvețian stabilit în Austria. Acesta, născut la 15 februarie 1973 la Basel, este profesor de istorie a Europei de Sud-Est, la Universitatea din Viena, din anul 2005, și s-a afirmat în spațiul public ca expert în istoria Albaniei medievale.

După debutul editorial cu volumul Das venezianische Albanien (1392–1479), München: R. Oldenbourg Verlag, 2001, domnul Schmitt a persistat asupra subiectului publicând, pe lângă studii și articole, alte două volume: Kosovo: kurze Geschichte einer zentralbalkanischen Landschaft, Viena: Böhlau Verlag, 2008 și Skanderbeg: Der neue Alexander auf dem Balkan, Regensburg: Verlag Friedrich Pustet , 2009.

Ultimul volum, o biografie critică a lui George Castrioti- Skanderbeg, a provocat o dezbatere aprinsă în Albania. Schmitt a fost acuzat de săvârșirea de sacrilegiu și de pătare a onoarei naționale albaneze. Generalul de brigadă Sandër Lleshaj, ministru al Afacerilor Interne al Albaniei, a scris ca răspuns o carte în care critică lucrarea lui Schmitt, abordând erorile cronologice, structurale și logice ale autorului, mai cu seamă în privința războiului medieval.

După ce în 2012 a mai publicat un volum despre istoria albanezilor, Oliver Schimtt face o schimbare radicală și greu explicabilă în aria preocupărilor sale istorice, trecând de la Evul Mediu albanez, la istoria contemporană a… României. Consacrarea sa în noul domeniu a venit odată cu publicarea volumului Căpitan Codreanu: Aufstieg und Fall des rumänischen Faschistenführers, Viena: Paul Zsolnay Verlag, 2016.

Respectivul volum a fost tradus în limba română și publicat de editura Humanitas sub titlul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și decăderea „Căpitanului“ (2017). Pentru un observator atent, agenda extraprofesională a istoricului Schmitt era destul de transparentă chiar din momentul lansării volumului, în noiembrie 2017, când afirma tranșant, într-un interviu pentru RFI, că „național-comunismul ceaușist a fost continuatorul legionarismului”, neuitând să adauge: „dacă privim la tendințele antidemocratice de azi putem observa o continuitate”.

Un an mai târziu a apărut, la aceeași editură, volumul România în 100 de ani. Bilanţul unui veac de istorie. Urmat de un dialog cu Marian Voicu (2018), volum publicat și în limba germană.

Autorul și cele două volume au beneficiat rapid de o publicitate agresivă, fiind promovate prin interviuri în presă, apariții ale autorului la diverse emisiuni de televiziune și de radio, conferințe publice (inclusiv la Ateneul Român), și prezență masivă în on-line. Românii descopereau, astfel, practic peste noapte, un nou și valoros specialist în istoria României, dar și cu veleități de pedagog într-ale democrației!

 

„Triada răului” pentru români: Biserica, Armata, Academia!

Ca urmare a acestei campanii mediatice derulate profesionist, în scurt timp, Schmitt nu mai era un „istoric medievist specializat în istoria albanezilor”, ci devenise „specializat în fascismul din Europa de Est”, calitate în care a simțit nevoia să se pronunțe nu doar asupra istoriei românilor și a istoriografiei românești, ci și asupra vieții politice actuale din România. De pe piedestalul încropit la repezeală, distinsul istoric a început să acorde note la purtare unor oameni și formațiuni politice, să îi îndemne pe români nu doar la o rescriere a istoriei naționale (cea din prezent fiind „zdruncinată de interpretări ideologice și politice”), ci și la o remodelare a comportamentului, opțiunilor politice și a atitudinii față de instituțiile fundamentale: Biserica, Armata, Academia Română.

Cea dintâi vizată a fost Biserica Ortodoxă Română. Sub titlul „Fie că este vorba de fasciști sau de comuniști, Biserica Ortodoxă Română a fost întotdeauna un slujitor al puterii”, istoricul Oliver Jens Schmitt, devenit în numai câțiva ani un redutabil specialist în istoria României, publica, la 21 iulie 2018, în Neue Zürcher Zeitung, ediția online, o analiză a relațiilor Bisericii Ortodoxe Române cu statul, înainte de 1989 și până în prezent. Concluzia specialistului era lipsită de orice echivoc: „Apropierea ei de putere și înclinația ei spre corupție i-au adus o avere fără precedent”. Cine are urechi de auzit, să audă și, mai ales, să înțeleagă ce este cu B.O.R: „Ca și în alte țări ortodoxe, ea continuă o tradiție de autoritarism care are un evident impact anti-occidental”.

Ideile de mai sus au fost reiterate cu mai multe ocazii, declarațiile noului mare specialist în istoria României fiind preluate de importante agenții de știri și publicații occidentale, dar și românești. De exemplu, în 26 octombrie 2021, Neue Zürcher Zeitung publica, sub titlul Kirche und Wissenschaft bedrohen mit ihrer national-orthodoxen Ideologie Rumäniens Westbindung („Biserica și Academia amenință prin ideologia naționalist-ortodoxă legăturile României cu Occidentul”), o nouă diatribă a istoricului elvețian. Schmitt amintește de participarea Patriarhului Daniel și a președintelui Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, la o ceremonie la mănăstirea Putna, unde l-ar fi aplaudat pe liderul studențesc Silvian-Emanuel Man, lucru în măsură să-l îngrijoreze la culme, căci „Biserica și Academia sunt foarte bine văzute în România, în calitate de apărători ai tradițiilor naționale”. În opinia sa, este necesar ca mințile luminate „să le explice oamenilor ce înseamnă de fapt opțiunea naționalist-ortodoxă: o autarhie în sărăcie, într-un geostrategic ținut al nimănui, între UE și Rusia – sau un rol de vasal pe orbita lui Vladimir Putin”.

În 22 ianuarie 2022, istoricul semnalează încă o dată faptul că BOR și Academia Română îl nemulțumesc profund și arată ce pericol politic prezintă acestea:

„Biserica Ortodoxă, care a tolerat tendințe neolegionare, în anumite mănăstiri, o parte din conducerea Academiei Române, care a promovat tendințe antisemite, partidele care sunt în criză de încredere, președintele Iohannis, care a distrus ceea ce era probabil o oportunitate istorică pentru reforme durabile, toate acestea constituie condiții de posibilitate pentru AUR, o mișcare care are multe în comun cu felul în care s-a ridicat Mișcarea Legionară”.

„Lecțiile” domnului Schmitt nu au ocolit nici Armata Română. Într-un interviu pentru „Europa Liberă”, din 20 aprilie 2020, acesta vorbea despre încrederea oamenilor în cele două instituții foarte populare în România: Biserica și Armata. Lucru de-a dreptul îngrijorător, în opinia domnului Schmitt, căci „armata română este vinovată de genocid împotriva evreilor, iar BOR a eșuat să se modernizeze după 1989”. Faptul că credibilitatea Armatei a crescut la aproape 90%, fiind pe primul loc printre instituțiile din România, îl face pe istoricul amintit să remarce că „România nu se deosebește de statele care au fost marcate în trecut de dictaturi, mai ales de dictaturi militare, un fenomen care a avut loc și pentru că instituțiile civile, democratice erau slabe”. Desigur, eminentul istoric uită să amintească faptul că în România a existat o singură dictatură militară, exercitată vreme de patru ani, pe timp de război.

Grija părintească a istoricului Schmitt pentru soarta românilor și a democrației în România iese din nou, cu vigoare, la suprafață într-un interviu recent, din 26 februarie 2023[1]. De această dată, frământările și neliniștile sale sunt provocate de faptul că „influența rusă în România, atât deschisă, cât și voalată, a fost rareori atât de mare ca astăzi”.

Evident, sunt căutați vinovații pentru această deplorabilă situație, deși istoricul evită să ne spună cum a ajuns la această ierarhizare și la concluzia că respectiva influență „a fost rareori atât de mare ca astăzi”. Dar, fiind un eminent specialist în istoria României, probabil că trebuie să îl credem pe cuvânt.

„Vinovații”, ați ghicit!, sunt B.O.R., Academia Română (mai ales Dan Dungaciu, șeful Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române),

părți ale partidelor sau chiar partide (în frunte cu AUR), mass-media, dar și un grup eterogen desemnat cu un termen terifiant – „suveraniștii”, adică cei „care duc războiul lor cultural împotriva Occidentului” și „se prezintă în fața electoratului ca mari patrioți”.

 

O poartă pe care „decât” se intră – Fundația Europeană Titulescu!

Foarte interesant este că, în cercetările sale minuțioase, istoricul Schmitt a identificat chiar și „poarta de intrare a influenței rusești” în România. Aceasta este, țineți-vă bine!, Fundația Europeanǎ Nicolae Titulescu!

Cum a ajuns autorul la această concluzie? Nimic mai simplu:

În perioada interbelică, relația României cu Uniunea Sovietică a fost foarte tensionată, deoarece aceasta din urmă nu renunțase niciodată la Basarabia. Ministrul de externe Nicolae Titulescu a încercat însă să relaxeze relațiile la mijlocul anilor 1930, ceea ce a contribuit la căderea sa. În perioada comunistǎ, el a fost considerat o figurǎ simbolicǎ a prieteniei româno-sovietice și nu este o coincidențǎ faptul cǎ o instituție favorabilǎ Rusiei (Fundația Europeanǎ Nicolae Titulescu) îi poartǎ numele și astǎzi, condusǎ de fostul prim-ministru Adrian Nǎstase.

Fundația l-a găzduit în 2013 pe principalul ideolog al lui Putin, Aleksandr Dughin. Suveraniști de frunte antioccidentali precum Ioan Aurel Pop, Dan Berindei, recent decedatul Rǎzvan Theodorescu, Teodor Meleșcanu și jurnalistul Antena 3 Adrian Ursu au participat la activitatea fundației, care este o importantă poartă de intrare a influenței rusești în România.

În februarie 2023 a participat și Dan Dungaciu, șeful Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române şi colaborator la LARICS (Laboratorul de Analiza a Razboiului Informational și Comunicare Strategică) responsabil cu combaterea dezinformării, care a atacat dur afirmațiile mele din interviul cu doamna Grădinaru. Aparent, domnul Dungaciu, şi prin el LARICS, întreține o relație cu importanți agenți de influență ai Rusiei în România.

După cum se poate lesne observa, „strategia” domnului Schmitt este inspirată din cea a staliniștilor anilor 50: trunchierea faptelor, prezentarea părtinitoare, întocmirea de liste negre cu noii „dușmani ai poporului”, negarea dreptului constituțional la opinie și la libera exprimare! Orice dezbatere de idei, orice dialog este suspect pentru apărătorul elvețian al democrației! Mai ales când la dezbatere participă academicieni de talia regretaților istorici Dan Berindei și Răzvan Theodorescu, sau președintele Academiei Române și specialiști ai acestei respectabile instituții! Evident că nici o strălucită carieră diplomatică și universitară, nici faptul că ai fost ministru al Afacerilor Externe și șef al Serviciului de Informații Externe, precum domnul Theodor Meleșcanu, nu te face mai „frecventabil”!

Nu ar avea, oare, domnul Schmitt ceva timp, pentru a întocmi o listă completă cu persoane interzise în spațiul public românesc? Ar ușura enorm activitatea Fundației Europene Titulescu, ferind-o de păcatul de a-i crea neliniști existențiale domniei sale și celor care îi împărtășesc opiniile! O „listă neagră”, ca în timpurile bune ale stalinismului, și am ști cu cine avem voie să colaborăm și de cine să ne ferim!

Tehnicile de abil propagandist și manipulator nu par să îi fie străine domnului Schmitt, ba dimpotrivă. Astfel, dintre sutele de invitați străini (inclusiv austrieci), care au conferențiat de-a lungul timpului la Fundația Europeană Titulescu, domnia sa îl reține doar pe Alexandru Dughin, prezent în anul 2013! Adică înainte să izbucnească criza dintre Ucraina și Rusia, înainte de anexarea Crimeii… Să îi amintim domnului Schmitt că şefa diplomaţiei austriece, Karin Kneissl, dansa cu Vladimir Putin în august 2018, adică după anexarea Crimeii?

 

Nicolae Titulescu – un banal agent de influență al sovieticilor?

Apelând la aceleași tehnici manipulatoare, distinsul istoric elvețian expediază telegrafic prodigioasa activitate a lui Nicolae Titulescu în slujba intereselor naționale ale României, desfășurată din postura de ministru de Finanțe, ambasador, ministru al Afacerilor Externe, dar și de Președinte, în două rânduri, succesiv, caz fără precedent, al sesiunilor XI şi XII ale Adunării Societăţii Naţiunilor, în anii 1930–1931. De asemenea, pare să ignore faptul că Nicolae Titulescu a fost considerat, pe drept, unul dintre părinții Pactului Societăţii Naţiunilor şi sufletul viu al Genevei.

Nici faptul că același Titulescu a jucat un rol esențial în crearea şi consolidarea „Micii Înţelegeri” (1933) şi a „Înţelegerii Balcanice” (1934) – alianțe menite să asigure securitatea națională a României – nu-i reține atenția domnului Oliver Jens Schmitt. Desigur, „amănuntul” că Nicolae Titulescu a fost co-autor al Convenţiei pentru definirea agresiunii (1933), iar doi ani mai târziu, în 1935, a fost propus pentru acordarea premiului Nobel pentru Pace, nu prezintă nici un interes!

În acest context, o apreciere precum cea a lui Eduard Driault, nici nu a fost luată în considerare:

„România Mare… a fost dusă de Nicolae Titulescu spre cele mai înalte culmi ale politicii internaționale… El a fost autorul principal al acestui mare sistem continental care a pus bazele păcii în Europa”.

În privința staturii de diplomat eminent a lui Nicolae Titulescu, elocventă este și mărturia unui adversar, ilustrul istoric și om politic Gh. Brătianu: „Este adevărat că prestigiul internațional de care se bucura Titulescu era atât de considerabil încât simplul fapt de a-i ataca politica atribuia adversarilor săi o atitudine de iconoclaști”[2].

Să mai spunem că deschiderea lui către Rusia sovietică a făcut posibilă întoarcerea, în țară, a unei părți din valorile trimise la Moscova în 1916 – 1917?

Fleacuri, desigur! Important este, din perspectiva domnului Schmitt, doar faptul că Nicolae Titulescu „a încercat (…) să relaxeze relațiile la mijlocul anilor 1930” cu Uniunea Sovietică! De ce atunci și nu mai devreme, ce se urmărea prin această relaxare, ce alternative existau în acea epocă, domnul Schmitt evită să ne mai spună!

Are vreo importanță faptul că, de exemplu, noul președinte al SUA, F.D. Roosevelt, hotărâse să recunoască, de jure, la 15 noiembrie 1933, guvernul sovietic? După nu mai puțin de 16 ani de rezistență a Statelor Unite față de orice tentativă de a recunoaște Uniunea Sovietică!

Să mai adăugăm că, la 3 iulie 1933, se semnaseră la Londra convențiile pentru definirea agresiunii, între URSS, pe de o parte, Afganistan, Estonia, Letonia, Persia, Polonia, România și Turcia, pe de alta? Că Franța semnase la Paris, în 2 mai 1935, un tratat de ajutor mutual cu URSS? Că un tratat similar fusese semnat de Cehoslovacia, la Praga, în 16 mai 1935?

Mărunțișuri, desigur! În economia „demonstrației” domnului Schmitt este important doar faptul că Titulescu „a încercat să relaxeze” relațiile cu URSS la jumătatea anilor 30! Atât! Fără contextualizare, fără analiza cadrului general european, fără a evidenția cât de importantă era recunoașterea, fie ea și implicită, a hotarului dintre România și URSS!

Așadar, pentru a prelua optica domnului Schmitt, Titulescu, un fel de „agent de influență” al sovieticilor, a decis, pur și simplu, reluarea relațiilor diplomatice cu URSS! Dacă adăugăm și faptul că „în perioada comunistă, el a fost considerat o figurǎ simbolicǎ a prieteniei româno-sovietice”, după cum subliniază domnul Schmitt („uitând” să spună că această reevaluare a lui Titulescu s-a produs abia după 1960, pe fondul distanțării reale a României de URSS!), concluzia se impune, nu-i așa?, de la sine: „nu este o coincidențǎ faptul cǎ o instituție favorabilǎ Rusiei (Fundația europeanǎ Nicolae Titulescu) îi poartǎ numele și astǎzi”.

Un procedeu reducționist, de mare efect în acțiunile propagandistice, dar absolut jenant pentru o persoană care pretinde că este istoric profesionist și face, nonșalant, judecăți de valoare!!

 

Rusia – o necunoscută pentru români?

Cu mulțumirile de rigoare pentru amabilitatea domnului Schmitt de a ne avertiza asupra pericolului rusesc, dorim să îi atragem atenția că noi, românii, trăim în vecinătatea rușilor de câteva secole. Cu toată modestia, îndrăznim să credem că îi cunoaștem ceva mai bine, cu bunele și cu relele lor, decât un istoric elvețian, stabilit în Austria, care se ocupă relativ recent de istoria României, după ce a „epuizat” istoria albanezilor!

De la începutul secolului al XVIII-lea românii au luat în nenumărate rânduri contact cu Imperiul Rusiei, militar, cultural și economic, am fost aliați și inamici, am pierdut teritorii și le-am recâștigat. Ocupați militar și eliberați de ruși, am luptat alături de ei, dar și împotriva lor, în Războiul de Independență și în cele două războaie mondiale. Ne-am bucurat și am suferit împreună, ne-am luptat și ne-am reconciliat, le-am mulțumit și i-am blestemat… Ca atare, oamenii noștri de cultură, istoricii, politicienii, dar și românii de rând au o solidă cunoaștere a vecinului pe care ni l-a hărăzit soarta și am înțeles pe deplin că „singura constantă din Istorie este geografia”!

Astfel, la 7 aprilie 1878, Mihai Eminescu scria în ziarul „Timpul”:

„… ni se pare că din nefericire rușii sunt sub dominarea unui deșert sufletesc, a unui urât care îi face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă și cultură, îl sumuță contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită și enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominație rusească. (…)

Deși nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranța că ne așteaptă vremi grele. Despre biruința cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că oricare ar fi curentul care se mișcă în contra civilizației, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe”.

După numai doi ani, reputatul istoric A.D. Xenopol remarca într-o excelentă sinteză istorică următoarele aspecte:

„Răpirea Basarabiei ar fi trebuit să învețe pe români un lucru: că dacă există vreun pericol pentru existența lor ca națiune, aceasta va veni de la Nord; dacă este vreun element adevărat dușman la elementului român este acel rusesc, care nu din întâmplare, din neîngrijire pune în pericol existența noastră, ci lucrează cu conștiință la destrugerea ei. Acest pericol l-au simțit toți Românii, acei ce și-au iubit într-adevăr poporul și care au binemeritat de la patria lor. Toată dezvoltarea noastră națională este datorită luptei neîmpăcate în contra acestui element cotropitor, luptă în mare parte susținută cu ajutorul Apusului. În asemenea împrejurări, a face politică rusască este a da noi înșine arma în mâinile ucigașului, este a trăda interesele cele mai sfinte ale cauzei române”[3].

De la raptul din 1812, problema Basarabiei a reprezentat permanent un „cartof fierbinte”, vocile raționale din Rusia neezitând să recunoască, fie și implicit, în formule diplomatice, faptul că românii au dreptatea de partea lor și nu se vor resemna cu această pierdere. Am aminti aici un fragment din articolul Cu prilejul centenarului alipirii Basarabiei la Rusia, publicat în 27 mai 1912 de ziaristul rus N. Durnovo, în ziarul „Petersburgskie Vedomosti”. Referindu-se la poporul român, în care îi includea și pe „românii basarabeni”, el nota:

„Oricât de mic ar fi acest popor, el cere să fie respectat, el se mândrește cu existența sa; nu vrea să fie îngrășământ nici pentru ruși, nici pentru germani, unguri și alte popoare. Românii au cu ce să se mândrească… ei nu s-au dizolvat între popoarele ce-i înconjurau! Maghiari, ruși, sârbi…Nici în istoria militară românii nu s-au dezonorat”[4]. Concluzia sa era una logică, întemeiată pe realitățile naționale, politice și militare ale vremii: „A vorbi în momentul de față despre retrocedarea Basarabiei către România nu este oportun. Chestiunea Basarabiei se va ridica atunci când va veni momentul pentru a soluționa în mod definitiv chestiunea Orientului Apropiat”[5].

În anul 1914, când România își declarase neutralitatea în marele măcel ce fusese declanșat, fiind tatonată de ambele tabere pentru a li se alătura, când conducerea politică trebuia să opteze pentru eliberarea Transilvaniei sau a Basarabiei, istoricul Radu Rosetti scria:

„…de la mântuirea noastră de protectoratul ei, la 1856, și până astăzi, Rusia de câte ori a putut să ne lovească, ne-a lovit. (…) În rezumat, istoria legăturilor noastre cu împărăția dreptcredincioasă ne dovedește că Rusia a fost și Rusia este dușmanul de căpetenie al neamului nostru, Rusa este primejdia cea grozavă, de Rusia trebuie să ne păzim înainte de toate”[6].

Recuperarea Basarabiei în anul 1918, dar și triumful în imperiul de la Răsărit a unei ideologii care propovăduia revoluția mondială a menținut permanent pe agenda României problema raporturilor politico-diplomatice cu Moscova și problemele de securitate generate de acestea. În anul 1936 eminentul profesor de Drept internațional Nicolae Dașcovici atrăgea atenția asupra faptului că „problema siguranței directe sau indirecte a României, în granițele unității naționale, nu se poate înțelege, în toată întinderea și gravitatea ei, fără o cunoaștere îndestulătoare a raporturilor noastre cu vecinul de la Răsărit care a jucat și va mai juca un rol covârșitor pentru destinul istoric al națiunii române. Experiența trecutului stă martoră cât am avut de suferit din partea răsăriteană. Chiar când ne-a venit dintr-acolo și ceva bine, acela a fost din întâmplare și fără voia vecinilor, mai curând din pricină că norocul nostru hotărâse ca răul care ni se dorea să se întoarcă în bine pentru soarta noastră”[7].

Cedarea Basarabiei în urma ultimatumului din 26 iunie 1940, dar mai ales Campania din Est, declanșată la 22 iunie 1941, au oferit, din nou, o nedorită cunoaștere a mentalității și comportamentului vecinului de la Răsărit. Aceasta a fost completată prin intrarea României în glacisul de securitate al URSS în perioada 1945-1989, astfel încât, îndrăznim a crede că avem o cunoaștere mult mai nuanțată asupra actualei Federații Ruse decât orice expert din Elveția sau din Austria, țări care, sub paravanul neutralității, au privit Războiul Rece doar ca pe o oportunitate de afaceri!

 

României interzis, Austriei permis!

Dar, pentru că domnul Schmitt ne arată atât de „convingător” că „influența rusă în România, atât deschisă, cât și voalată, a fost rareori atât de mare ca astăzi”, dar ne conduce spre rădăcini interbelice, când, chipurile, Nicolae Titulescu favoriza deschiderea spre URSS, să vedem, pe scurt, care era situația Austriei la vremea respectivă.

Încă din anul 1920, la Viena a fost înființat un Birou de Informare sovietic și, în schimb, Otto Pohl a călătorit la Moscova, ca reprezentant al Departamentului de Presă al Ministerului Afacerilor Externe austriac, însărcinat cu repatrierea prizonierilor de război și apoi a devenit ministru plenipotențiar al Austriei.

Austria și URSS au stabilit relații diplomatice în 1924. În martie 1924, delegații sovietici și români au negociat problema Basarabiei la Viena. Cu acest prilej, un articol din cotidianul austriac Reichspost a informat opinia publică asupra faptului că România era „aproape de renunțarea la o parte a Basarabiei”. Acest lucru a declanșat vehemente proteste românești, Austria fiind acuzată de o atitudine rusofilă. În statele balcanice a apărut suspiciunea că politica externă a Austriei, care era vizibil în favoarea URSS, se baza pe un acord secret cu Moscova, pentru a declanșa de la Viena revoluții bolșevice în sud-estul Europei. Statele Micii Antante au cerut eliminarea tuturor centrelor bolșevice din Austria ca o condiție pentru negocierile privind cooperarea economică cu Austria.

Așadar, în momentul în care Rusia Sovietică era izolată pe arena internațională, Austria a favorizat reintrarea acesteia în afacerile central și est europene.

„Uitând” aceste lucruri, domnul Schmitt ne informează, în schimb, că România este nesigură și nu de azi, de ieri, căci „chiar și în perioada comunistă și post-comunistă, relația cu Uniunea Sovietică și Rusia a fost ambiguă”. Potrivit acestuia, „cercetătorii discută până în prezent dacă aceasta a fost o distanțare reală sau doar o tactică pentru a înșela Occidentul și a-l determina să ofere sprijin economic pentru presupusul disident”. Credem că o cercetare ceva mai temeinică a istoriografiei recente din România, dar și din Occident, precum și consultarea documentelor recent declasificate îi vor permite domnului Schmitt să afle că teoria „România – calul troian al Moscovei” pur și simplu a fost demontată și s-a dovedit chiar o creație a Kremlinului pentru a decredibiliza aliatul rebel în fața Occidentului.

Totuși, nu putem să nu remarcăm faptul că domnul Schmitt are și câteva certitudini, de vreme ce notează: „cert însă este că, după 1989, Ion Iliescu a încheiat un tratat cu Uniunea Sovietică (Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie, 5 aprilie 1991) și nu a intenționat sub nicio formă să ancoreze România în structurile euro-atlantice”. Poate nu ar strica o scurtă consultare a cronologiei demersurilor întreprinse de România începând din anul 1990 pentru crearea unor punți și găsirea unor formule de asociere cu NATO și structurile europene! Atunci „certitudinile” istoricului elvețian ar trebui, cu siguranță, amendate!

Dar, dacă România nu este o țară „de încredere”, după cum se străduie domnul Schmitt să convingă, referirile sale la țara-gazdă, unde își câștigă existența, sunt extrem de bine selectate. Unele lucruri sunt trecute complet sub tăcere, altele sunt amintite în treacăt sau minimalizate.

În realitate, Austria a încercat întotdeauna să mențină relații bune cu Rusia. În 2014, imediat după anexarea Peninsulei Crimeea, președintele Vladimir Putin a fost primit în Austria, ceea ce a stârnit unele critici. „Oamenii știu că Putin vrea să împartă Uniunea Europeană”, s-a plâns la acea vreme ministrul suedez de externe Carl Bildt. În anul 2018, când majoritatea statelor UE au expulzat diplomați ruși, ca răspuns la tentativa de otrăvire asupra agentului dublu Serghei Skripal, Austria nu a fost de acord cu măsura. Numai în anul 2018 au avut loc patru întâlniri între cancelarul de atunci, Sebastian Kurz (ÖVP), și președintele Vladimir Putin.

Relațiile nu au fost bune numai din punct de vedere politic, ci și economic timp de zeci de ani. Cel mai semnificativ import a fost și este gazul, care circulă din Rusia în Austria de mai bine de 50 de ani. În februarie 2022, 79% din gazele importate proveneau din Rusia. Potrivit cercetării Academiei de Studii Economice din Kiev, la aproape un an de la începutul invaziei ruse, două treimi din companiile austriece sunt încă active în Rusia și doresc să rămână. Prin urmare, companiile austriece sunt mult mai loiale Rusiei decât companiile din alte țări. În special, prezența continuă a Raiffeisen Bank International (RBI) în Rusia provoacă critici.

La ora actuală, Austria declară oficial că „relațiile bilaterale dintre Austria și Rusia se bazează pe înțelegerea că dificultățile trebuie depășite într-un mod pragmatic prin dialog și diplomație. Ca urmare, un dialog constructiv s-ar putea desfășura pe parcursul multor ani și decenii în domeniile politicii și afacerilor, culturii și științei, chiar și la cel mai înalt nivel. Din cauza atacului asupra Ucrainei și a sancțiunilor UE împotriva Rusiei, pe care Austria le sprijină pe deplin, relațiile bilaterale sunt în prezent extrem de tensionate. Cu toate acestea, Rusia face parte din istoria și cultura europeană, motiv pentru care Austria continuă să se pronunțe împotriva unei „culturi a anulării” și împotriva interzicerii totale a intrării în UE a cetățenilor ruși. Austria lucrează multilateral și bilateral cu Rusia pentru a pune capăt ostilităților din Ucraina”[8].

Să fie, oare, dialogul, diplomația și pragmatismul atributele exclusive ale Austriei? Ce este permis Austriei, unde domnul Schmitt își desfășoară prodigioasa activitate, este interzis României?

 

„Vigilenții de serviciu” – în slujba democrației sau a… dictaturii?

Ajunși în acest punct, nu putem să nu ne întrebăm cui folosesc, de fapt, luările de poziție, „lecțiile” și „semnalele de alarmă” ale domnului Oliver Jens Schmitt? Atacurile constante, derulate pe întinderea mai multor ani, asupra Bisericii Ortodoxe Române, asupra Armatei Române și asupra Academiei Române vizează, oare, consolidarea statului român în fața atacurilor diverse, specifice războiului hibrid al vremurilor noastre? Subminarea încrederii cetățenilor în instituțiile-reper ale țării, plasate constant la cotele cele mai înalte de încredere în toate sondajele, este, oare, un efort meritoriu în slujba democrației și a statului de drept?

Nu cumva sub masca „îngrijorării” pentru soarta democrației în România, domnul Schmitt face jocul acelor forțe obscure care își doresc șubrezirea și instabilitatea statului român? Aroganța „lecțiilor” sale nu reprezintă, de fapt, o nostalgie a vremurilor când cenzura era atotputernică, când delictul de opinie atrăgea pedepse grele cu închisoarea, când cetățenii erau trecuți de diverse „liste de suspecți”, iar librăriile și bibliotecile erau epurate de „cărțile primejdioase”?

Statele totalitare apelau la cenzură atunci când se simțeau nesigure, când situația internă se consolida, cenzura se relaxa. De exemplu, regimul comunist din România a decis în 1963, când era bine consolidat, să renunțe la bruiajul posturilor de radio occidentale. Ce să credem astăzi, când societăți care se declară democratice și liberale recurg la cenzură, interzic posturi de televiziune și de radio, „filtrează” internetul, totul sub pretextul combaterii „știrilor false”?

În final, Fundația Europeană Titulescu condamnă vehement aserțiunile complet deplasate și neîntemeiate ale domnului Schmitt cu privire la faptul că ar reprezenta o „poartă de intrare a influenței rusești” în România.

Fundația, așa cum îi spune și numele, este profund atașată valorilor europene, așa cum a fost și mentorul său spiritual, Nicolae Titulescu, a cărui activitate îi este atât de superficial cunoscută domnului Schmitt. Prin toate activitățile sale, Fundația Europeană Titulescu va continua să pledeze pentru respectarea dreptului internațional, a regulilor democrației, a Constituției și legilor în vigoare. Dialogul, schimbul liber de idei, toleranța, diversitatea opiniilor, respectul față de interlocutori reprezintă norme de bază în activitatea noastră încă de la înființare și socotim cu totul inutile și deplasate „avertismentele” lansate în spațiul public de domnul istoric Oliver Jens Schmitt, cu privire la persoanele care au fost sau vor fi invitate la dezbaterile fundației, la temele și subiectele abordate.

România este un stat membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană și NATO. România și-a câștigat prin sânge și suferință, prin traversarea vreme de decenii a ororilor regimurilor totalitare, dreptul la democrație și libertate, dreptul de a fi tratată cu respect de toate statele și nu are nevoie de lecții de bună purtare de la nimeni.

 

prof.univ.dr. Adrian NĂSTASE

Președintele Fundației Europene Titulescu

 

 

[1] https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/influenta-rusiei-lui-putin-in-romania

[2] Gheorghe I. Brătianu, Basarabia – drepturi naționale și istorice, ediție îngrijită de Florin Rotaru, traducere de Ecaterina Holban, București, Editura Semne, 1995, p. 74.

[3] A.D. Xenopol, Resboaiele dintre ruși și turci și înrâurirea lor asupra țerilor române, vol. I, Jassy, Tipo/Litografia H. Goldner, 1880, p. 217-218.

[4] Apud Alexandru V. Boldur, Imperialismul sovietic și România, ediție îngrijită de Ion Alexandrescu, București, Editura Militară, 2000, p. 183.

[5] Ibidem.

[6] Radu Rosetti, Acțiunea politicii rusești în Țările Române povestită de organele oficiale franceze, Iași, Casa Editorială „Demiurg”, 2013, p. 74-75.

[7] Interesele și drepturile României în texte de drept internațional public, cu un studiu introductiv de N. Dașcovici, Iași, Tipografia concesionară Alexandru Țerek, 1936, p. XXIX-XXX.

[8] https://www.bmeia.gv.at/oeb-moskau/bilaterale-beziehungen/russische-foederation/

2 thoughts on “Punere la punct – un răspuns către apostolii intoleranței, ai cenzurii, ai „listelor negre” și pentru un anume Oliver Jens Schmitt”

  1. Pingback: รับแฮกไอจี

  2. Pingback: YOURURL.com

Leave a Comment

Scroll to Top