Contextul electoral

După îndepărtarea  de la putere a şahului, în 1979, lucrurile s-au aşezat mai greu pentru noul regim. Primul preşedinte ales a fost demis (urmare conflictului cu Partidul Republican Islamist – PRI), cel de-al doilea a murit asasinat la numai o lună de la preluarea funcţiei. În  1981, fondatorul PRI, Ayatolahul Ali Khamenei, devine primul preşedinte cleric al Iranului, ulterior fiind ales Lider Suprem, în 1989, după moartea lui Khomeini. În 1989, odată cu alegerile prezidenţiale, s-a desfăşurat şi un referendum de modificare a Constituţiei, în urma căruia a fost desfiinţată funcţia de prim ministru. Hashemi Rafsanjani a câştigat preşedinţia, cu un program în favoarea reformării economiei (după războiul cu Irakul) şi a unei politici externe mai conciliante şi pragmatice. În ciuda popularităţii sale, situaţia economică dificilă şi luptele dintre diferitele facţiuni au afectat multe dintre iniţiativele sale. În 1997, relativ necunoscutul Mohammad Khatami a câştigat alegerile prezidenţiale promovând o platformă reformistă care milita pentru creşterea drepturilor femeilor şi ale minorităţilor, şi pentru o politică externă bazată pe dialog şi înţelegere reciprocă. Majoritatea analiştilor sunt de părere că, în alegerile din 1997, favoritul establishment-ului a fost înfrânt. În 2005, tot un candidat surpriză, Mahmoud Ahmadinejad, primarul Teheranului, câştiga alegerile însă, în 2009, după confruntarea electorală pentru un al doilea mandat, a fost declarat câştigător cu 63% din voturi, ceea ce i-a făcut pe oponenţii săi să acuze guvernul de fraudarea alegerilor. Au urmat proteste masive şi critici fără precedent exprimate de figuri publice proeminente ale societăţii iraniene.

Constituţia prevede că preşedintele este ales direct, cu majoritatea voturilor, pentru un mandat de patru ani, putând fi reales o singură dată. Consiliul Gardienilor Revoluţiei este responsabil cu selecţia candidaţilor care, pe lângă originea şi naţionalitatea iraniană, trebuie să dovedească aptitudini administrative, un trecut onorabil, crez în principiile islamice şi pietate. Instituirea, printr-un amendament recent adus Constituţiei, a unui nou organism (Central Executive Election Board), a vizat scoaterea procesului electoral de sub controlul preşedintelui şi al guvernului, această măsură fiind criticată dur de Ahmadinejad.

Încă din luna martie 2013, tensiunile şi nesiguranţa au crescut în rândul facţiunilor iraniene, în absenţa unui candidat unic, puternic şi popular. La 16 martie, un număr de reformişti (printre care un fost membru al Parlamentului) au fost arestaţi în timp ce mergeau la o întâlnire cu fostul preşedinte Kathami. În aceeaşi perioadă, a fost arestat la Teheran un diplomat la Misiunea iraniană la ONU. Nu a existat o motivaţie a acestei arestări, însă au existat speculaţii legate de un articol pe care acesta l-ar fi scris în 2004, în care îşi exprima susţinerea pentru Kathami. Mass-media internaţională a considerat că autorităţile i-au hărţuit pe activiştii încarceraţi în urma protestelor din 2009, revocându-le eliberarea condiţionată sau drepturile de vizitare. Se spunea că procurorul şef al republicii ar fi motivat că toate aceste decizii au fost luate „din cauza alegerilor”. Ministrul de interne ar fi comunicat mass-mediei că va lua toate măsurile necesare pentru a „preveni apariţia oricărei forme de răzvrătire înainte de alegeri”, iar oficialii de la Teheran i-au convocat, în mod repetat, pe redactorii şefi ai celor mai importante publicaţii la Ministerul Informaţiilor şi i-au avertizat să nu critice guvernul, ameninţându-i cu închiderea ziarelor şi întemniţarea jurnaliştilor. Trei trusturi media reformiste au fost închise în luna martie. Cu câteva zile înainte de publicarea listei candidaţilor selecţionaţi, accesul la Internet a fost aproape paralizat pe tot teritoriul Iranului.

La 21 mai, Ministerul de Interne a prezentat lista celor opt candidaţi care obţinuseră aprobarea Consiliului Gardienilor Revoluţiei, după descalificarea a 678 de persoane.

„Surpriza” Hassan Rouhani

Rouhani a fost singurul cleric care a candidat. El a deţinut funcţia de secretar al Consiliului Suprem al Securităţii Naţionale între 1989 – 2005, timp în care a condus negocierile privind programul nuclear. Critic acerb al preşedintelui Ahmadinejad, a fost frecvent ţinta răzbunărilor adepţilor acestuia. Rouhani a colaborat cu lideri reformişti apropiaţi fostului preşedinte Rafsanjani, iar Asociaţia Luptătorilor Religioşi (extrem de influentă în Iran) şi Partidul Kargozaran au susţinut candidatura sa.

Victoria sa chiar din primul tur i-a surprins pe observatori. Însă, o analiză restrospectivă a parcursului său electoral poate furniza unele explicaţii. Rouhani a trecut dincolo de „linia roşie” a regimului, promiţând eliberarea prizonierilor politici şi a celor arestaţi la domiciliu. Clipurile electorale care evidenţiau experienţa sa în timpul războiului cu Irak (a fost, printre altele, comandant şef al forţelor aeriene) sau cea de negociator în chestiunea nucleară au ocolit mass-media de stat. Rouhani a beneficiat atât de susţinerea unei alianţe istorice dintre mişcarea reformistă din Iran şi facţiunea de centru-dreapta din care se revendică atât el, cât şi Rafsanjani, precum şi de retragerea din cursă a unicului candidat reformist selecţionat, Mohammad Reza Aref. În contrast cu această mişcare de coagulare, tabăra conservatoare a rămas divizată, incapabilă să susţină un candidat unic, ceea ce ar fi condus la organizarea unui al doilea tur de scrutin. Cel mai puternic avantaj al lui Rouhani a fost insatisfacţia cetăţenilor în faţa unei monede din ce în ce mai slabe, a unor măsuri de austeritate pe care nu le mai cunoscuseră din timpul războiului cu Irak-ul, precum şi în faţa a ceea ce unii au considerat deteriorarea accentuată a drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale în ultimii opt ani. Campania agresivă a lui Rouhani a atras atenţia unei populaţii nemulţumite. Aceasta dovedeşte că era dornică de o schimbare paşnică şi de instituţii democratice.

Toate aceste lucruri pot explica triumful lui Rouhani, însă nu explică de ce, totuşi, Ayatolahul Khamenei a evitat scenariul de la precedentele alegeri prezidenţiale şi a menţinut rezultatul votului. Discuţiile din campania electorală arătaseră că recurgerea la arsenalul nuclear sau la naţionalismul religios nu mai poate fi o soluţie pentru rezolvarea dificultăţilor economice ale populaţiei.

În acest context, este posibil ca decizia lui Khamenei, inclusiv îndemnul de ultim moment pentru ca fiecare iranian – chiar şi cei care nu susţin Republica Islamică – să voteze, să fi fost ceva planificat. În acest scenariu, Rouhani poate fi o opţiune pragmatică într-o situaţie extrem de dificilă atât în plan intern, cât şi internaţional, o tentativă de a reface legăturile deteriorate cu partenerii externi şi de a găsi o soluţie la disputa nucleară care ar putea permite Iranului creşterea exporturilor sale de petrol şi reluarea schimburilor comerciale.

Posibile implicaţii ale alegerii lui Rouhani asupra politicii interne

Victoria lui Rouhani a fost interpretată, în mod simplist, ca o înfrângere a lui Khamenei. Analiştii consideră că nu este deloc aşa, în acest moment, cele mai puternice instituţii din Iran – Garda Revoluţionară (pasdaranii), Consiliul Gardienilor Revoluţiei, parlamentul, sistemul judiciar, structurile de informaţii, fundaţiile religioase (pentru a nu menţiona decât câteva) – fiind conduse de persoane care fie au fost alese de Khamenei, fie arată susţinere publică faţă de acesta. Vor rămâne aceste forţe supuse ayatolahului sau vor simţi că puterea sa şi-a atins limitele? Adepţii foştilor preşedinţi Rafsanjani şi Khatami (amândoi de părere că autoritatea constituţională a Liderului Suprem ar trebui redusă) se vor simţi încurajaţi de victoria lui Rouhani? Rouhani însuşi, în timp, va contesta autoritatea lui Khamenei?

În ultimii ani, a existat o percepţie destul de persistentă că Gărzile Revoluţionare au eclipsat instituţia clerului în ceea ce priveşte influenţa politică şi economică internă, gestionarea programului nuclear şi dosare sensibile ale politicii externe, precum conflictul din Siria. Însă este interesant de notat că Rouhani a învins doi dintre foştii comandanţi ai acestei structuri, Mohammed Bagher Ghalibaf şi Mohsen Rezai. Fără îndoială, acest lucru reflectă preocuparea, atât a societăţii iraniene, cât şi a lui Khamenei (sau poate a ambelor părţi) faţă de rolul tot mai important al structurilor militare în viaţa politică şi economică.

Aşteptările populaţiei faţă de Rouhani sunt foarte mari. „Liberalii” l-au votat în speranţa că va încerca modificarea constituţiei şi că va milita agresiv pentru drepturile omului. Deşi a declarat că doreşte reconcilierea naţională, rămâne de văzut dacă eliberarea prizonierilor politici va fi o prioritate pentru Rouhani.

Victoria sa vine într-un moment în care Iranul traversează o situaţie economică extrem de dificilă. Anul trecut, preţurile la bunurile de consum au crescut cu 31%. Rata şomajului este de 13% (deşi cei care lucrează doar două ore pe săptămână nu sunt consideraţi şomeri). Sancţiunile internaţionale impuse acestei ţări au făcut ca 100 de miliarde de dolari să fie îngheţate în bănci străine.

Se aşteaptă ca Rouhani să ia măsuri de stabilizare şi de liberalizare a economiei, să reducă inflaţia şi şomajul şi să stimuleze IMM-urile. În tot acest context, el nu-şi poate permite să reducă cheltuielile sociale căci s-ar crea tensiuni sociale care ar putea culmina cu proteste publice.

Posibile consecinţe ale alegerii lui Rouhani asupra politicii externe

Dat fiind faptul că Liderul Suprem îşi menţine dreptul de veto, nu este de aşteptat ca Rouhani să modifice semnificativ principiile strategice înrădăcinate ale politicii externe iraniene – opoziţia la hegemonia SUA, negarea existenţei statului Israel, susţinerea „rezistenţei” (Hezbollah, Jihad-ul Islamic Palestinian sau regimul Assad din Siria).

În prima sa conferinţă de presă ca preşedinte ales, Rouhani a reiterat declaraţia insistentă a lui Khamenei care solicita Washingtonului un angajament de a se abţine să se amestece în treburile interne ale Iranului, ca o condiţie prealabilă pentru îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale. Însă, dat fiind faptul că Ayatolahul percepe activitatea trusturilor de media de limbă farsi şi a ONG-urilor internaţionale de drepturile omului, chiar şi Hollywood-ul ca fiind pârghii culturale americane subversive, asigurările date lui Khamenei în sensul că politica SUA vizează o schimbare de atitudine şi nu una de regim – aşa cum apreciază presa internaţională – nu au prea mare importanţă. Opoziţia lui Khamenei faţă de Statele Unite nu este doar ambalată în ideologie, ea este motivată şi de auto-conservare. Khamenei a ajuns la conducere şi şi-a păstrat puterea într-un mediu închis. O deschidere faţă de Statele Unite poate antrena schimbări imprevizibile care pot dilua, mai degrabă decât întări, autoritatea sa. Cum ar spune Machievelli, „nu e nimic mai greu de asumat, mai periculos de condus sau mai nesigur în privinţa şanselor de reuşită decât să fii primul în impunerea unei noi ordini a lucrurilor.”

Se presupune că prioritatea lui Rouhani ar trebui să fie dosarul nuclear, care îi este familiar. Spre deosebire de succesorul său (Saeed Jalili), echipa lui Rouhani era formată din persoane cu studii în Statele Unite, cu background de negociatori şi favorabile îmbunătăţirii relaţiilor cu Washingtonul. Rouhani este considerat ca aparţinând unei tabere „pragmatice” care, deşi devotată Republicii Islamice, pun avantajele economice în faţa ideologiei revoluţionare. În chestiunea nucleară, el are, acum, şansa de a relua lucrurile de unde le-a lăsat. Statele Unite au anunţat deja că doresc să negocieze direct cu Iranul. Problema este cât de departe este dispus Rouhani să meargă în acest dialog şi ce concesii poate face. Spaţiul său de manevră ar putea fi limitat de convingerile ferme ale lui Khamenei conform cărora orice compromis făcut sub presiune vulnerabilizează şi antrenează şi mai multă presiune. De aceea, analiştii nu se aşteaptă să vadă o perestroikă iraniană şi nici ca Rouhani să devină un Gorbaciov local.

Pe lângă dosarul nuclear, are de gestionat şi poziţia ţării sale în conflictul din Siria, unde se aşteaptă ca Iranul să facă un compromis (cel mai probabil nu în mod public, ci în culise, la urma urmei fiind de înţeles că nu se poate întoarce împotriva principalului său aliat în Orientul Mijlociu, mai ales că solidaritatea sa cu Bashar al-Assad sau Hesbollah are o componentă religioasă, legată de apartenenţa la şiism). Limitarea ajutorului militar acordat Siriei şi aliaţilor ei ar putea fi considerat un pas important.

Iranul şi geopolitica Orientului Mijlociu

Iranul are mărimea, poziţia centrală, populaţia, tradiţiile istorice şi resursele de petrol ce ar putea să-i confere un caracter pivotal pentru întregul ansamblu musulman. Dar Iranul este şiit, în vreme ce 90% dintre musulmani sunt suniţi, iar relaţiile dintre persani şi arabi au fost antagoniste de-a lungul istoriei.

Constantă în doctrina strategică iraniană este preocuparea pentru creşterea influenţei sale în regiunea Golfului, în pofida opoziţiei Statelor Unite, care continuă să considere regimul de la Teheran drept unul terorist, fapt confirmat şi prin includerea sa în celebra „axă a răului”. După distrugerea armatei irakiene de către coaliţia internaţională condusă de SUA, în 1991, Iranul a devenit cea mai importantă putere militară a Golfului şi a continuat să se înarmeze cu armament provenind din fostul spaţiu sovietic. Redeschiderea capacităţilor nucleare de la Esfahan a avut loc la doar 5 zile după învestirea lui Ahmadinejad în funcţia de preşedinte, acesta numind ca responsabil al programului nuclear un ultraconservator, fapt care a sporit şi mai mult îngrijorările Washingtonului. Reacţia americană nu s-a lăsat aşteptată, Statele Unite calificând decizia Teheranului de a-şi relua activităţile de îmbogăţire a uraniului drept una „nefericită” şi cerând Consiliului de Securitate al ONU să se sesizeze în legătură cu această problemă.

Abordarea militară iraniană nu este, însă, de dată recentă. Ea îşi are rădăcinile în însăşi strategia de securitate a Teheranului, care consideră Iranul o „ţară încercuită”, ameninţată atât de wahhabismul saudit, cât şi de Turcia laică şi panturcismul din Turkestanul ex-sovietic, dar mai ales de recentele prezenţe militare americane din Afganistan, Irak şi Pakistan, motivate de acţiunile antiteroriste. Iranul, putere regională dispunând de importante resurse de petrol, consideră că forţa nucleară (civilă şi militară) este singura susceptibilă să-i asigure o echilibrare a presiunilor venite dinspre vecini. În plus, în această regiune, caracterizată printr-un mare grad de instabilitate, au apărut trei noi puteri nucleare: India, Pakistan şi Israel, ţări cu care Teheranul are relaţii mai mult decât încordate. De cealaltă parte, reluarea activităţilor nucleare ultrasensibile, de către Iran, sunt văzute la Washington şi Bruxelles ca precursoare ale fabricării unor arme nucleare. În acest sens, deşi o intervenţie militară împotriva puterii de la Teheran este puţin probabilă, se pare că au existat scenarii pentru eventualitatea unui asemenea atac, mai precis pentru desfăşurarea de acţiuni preliminarii în vederea reconfigurării unui nou câmp de forţe împrejurul Iranului.

Factori geostrategici în relaţia cu Federaţia RusăEvoluţia relaţiilor ruso-iraniene, deşi fluctuantă, nu este complet imprevizibilă, ci urmează anumite reguli. Deşi pare că nu are un plan concret de acţiune în privinţa Iranului, Rusia are, în schimb, interese clare, legate de prioritatea relaţiei cu Statele Unite, de raţiunile de securitate naţională, de poziţia Iranului într-o zonă tradiţional considerată în sfera ei de influenţă (care include Asia centrală, Caucazul şi regiunea Mării Caspice) şi de dosarul nuclear.

Este aproape evident că relaţia Moscovei cu Teheranul este dictată de dinamica celei cu Washingtonul, existând percepţia, în rândul analiştilor, că Iranul este folosit pe post de pârghie. Mai precis, când există tensiuni în dialogul ruso-american, se produce o apropiere vizibilă a Rusiei de Iran şi invers (unul din exemplele recente îl constituie decizia Statelor Unite de a instala sistemul anti-rachetă în Europa de Est, fapt care a obligat Rusia să găsească soluţii, printre care şi revigorarea relaţiei cu Teheranul, prin furnizarea de echipamente militare şi electronice). La rândul său, (conform aceloraşi opinii) şi Iranul ar manipula relaţia cu Rusia după acelaşi mecanism, oficialii şi analiştii ruşi considerând că o apropiere dintre Teheran şi Washington poate ameninţa interesele Rusiei.

Poziţiile celor două ţări se întâlnesc şi în alt punct. Atât Moscova, cât şi Teheranul văd în Statele Unite şi NATO o potenţială ameninţare la adresa securităţii lor naţionale. Ambele acuză Washingtonul că încearcă să creeze un sistem unipolar de relaţii internaţionale bazat pe principiul dominaţiei americane. Neputând să contrabalanseze militar şi politic forţa alianţei nord-atlantice, Moscova încearcă să utilizeze măsuri asimetrice, prin intensificarea temporară a dialogului cu oponenţii SUA şi ai Europei (pragmatismul politicii externe a Rusiei o împiedică să încheie alianţe de lungă durată cu state problematice).

Poziţia geostrategică a Iranului îi permite acestuia să influenţeze dezvoltările din regiunea Mării Caspice, a Caucazului, a Asiei Centrale, a Orientului Mijlociu şi a regiunii Golfului Persic, ceea ce face ca Moscova să nu poată ocoli Teheranul când deciziile sale de politică externă au legătură cu aceste zone. Mai mult, ruşii nu pot ignora faptul că, după dezmembrarea Uniunii Sovieticii, Iranul, spre deosebire de Turcia, nu a folosit acel context pentru a-şi extinde influenţa în Caucazul de Sud şi în Asia Centrală, nici nu a încercat să propage ideile revoluţionare islamice sau să finanţeze mişcări naţionaliste sau religioase în aceste regiuni. De aceea, în zona caspică, Rusia sprijină eforturile Iranului de a extinde cooperarea regională, într-un număr de programe economice (unificarea sistemelor de energie ale statelor din zonă, crearea unei organizaţii regionale de cooperare economică, construcţia reţelei comune de cale ferată azero-ruso-iraniene şi a unui coridor de conducte trans-caspian care să transporte petrol şi gaze) şi politice (crearea CASFOR, care reuneşte forţele navale ale statelor riverane).

Chestiunea programului nuclear al Iranului a afectat drastic relaţiile dintre cele două ţări. Moscova consideră că un Iran dotat cu arma nucleară ar putea să promoveze mult mai agresiv politici independente în Caucaz şi Asia Centrală şi să servească drept exemplu pentru ţările din Orientul Mijlociu cu regimuri mai puţin stabile, care ar putea dori să dezvolte propriile lor capabilităţi. Tensiunile din ce în ce mai serioase dintre Iran şi Occident au limitat şi spaţiul de manevră al Rusiei între Teheran, Washington şi Bruxelles. În acelaşi timp, sancţiunile economice au afectat cooperarea bilaterală în multe domenii (militar, energetic, tehnologic, educaţional). Nu de puţin ori, guvernul rus s-a văzut obligat să se situeze într-o anumită tabără. Însă aceste schimbări de poziţie sunt un lux pe care Rusia nu şi-l poate permite, atâta timp cât interesul ei este să păstreze relaţii cel puţin neutre atât cu Teheranul, cât şi cu Occidentul.

Relaţia cu TurciaDacă, pentru Turcia, Iranul reprezintă o piaţă de desfacere şi un furnizor de energie pentru economia sa în plină expansiune, pentru Iran, Turcia este o cale de a-şi reduce izolarea în plan internaţional. Relaţiile bune dintre cele două ţări le-au ajutat să coopereze în combaterea PKK şi să consolideze securitatea la frontiera comună (inclusiv prin coordonarea acţiunilor la nivel militar şi în ceea ce priveşte schimbul de informaţii). Însă, odată cu izbucnirea conflictului în Siria, au apărut tensiuni în relaţia bilaterală. Se consideră că războiul civil din această ţară a obligat Turcia să „privească mai realist” situaţia din regiune şi să o considere nu doar o chestiune de relaţii internaţionale, dar şi o problemă de securitate internă. Absenţa controlului efectiv al guvernului sirian asupra unor zone poate să furnizeze PKK o platformă de unde ar putea lansa atacuri asupra unor obiective din Turcia şi unde ar putea dobândi o oarecare autonomie regională. Perspectiva dezintegrării complete a statului sirian şi/sau prelungirea confruntărilor de-a lungul frontierei comune au balansat poziţia Ankarei în favoarea susţinerii opoziţiei siriene, însă aceste acţiuni au intrat în conflict cu interesele Iranului. Pentru Iran, Siria este poarta de acces către spaţiul Levantului şi singurul aliat constant de la revoluţia din 1979. Teheranul consideră poziţia Ankarei drept o trădare, de vreme ce s-a aliat cu Occidentul care, timp îndelungat, a fost ostil regimului de la Damasc.

Interesele Iranului în Afganistanul post-tranziţieA spune că interesul Iranului în Afganistan este legat numai de alungarea Statelor Unite din regiune (într-o manieră care să le afecteze puterea şi prestigiul) ar fi prea simplist. Iranul este legat de Afganistan prin legături culturale şi politice îndelungate, iar preocupările sale au cauze mult mai profunde, implicând costuri economice şi sociale semnificative. Astfel, în Iran trăiesc câteva milioane de refugiaţi afgani (sosiţi în urma diferitelor cicluri de instabilitate din Afganistan), traficul cu opiu afectează atât populaţia, cât şi securitatea la frontieră (Afganistanul realizează aproape 90% din producţia mondială de opiu; jumătate din aceasta intră sau tranzitează Iranul către Europa şi Orientul Mijlociu), sectele şi tensiunile inter-etnice au reverberaţii în rândul iranienilor şiiţi iar o eventuală revenire a talibanilor la putere ar destabiliza întreaga regiune.

Este greu de imaginat un scenariu post-tranziţie în Afganistan (după plecarea forţelor NATO) fără implicarea Iranului. Principala îngrijorare a Teheranului este legată de intenţiile pe termen lung ale Statelor Unite şi de forma pe care o va lua relaţia de securitate dintre SUA şi Afganistan, după 2014. Prezenţa forţelor militare americane la Baza aeriană Shindad, în apropierea frontierei iraniene, şi perspectiva desfăşurării de baze şi de trupe după 2014 este preocupantă pentru liderii de la Teheran. Politica Iranului în Afganistan va depinde de modul în care va evolua situaţia de securitate după retragerea forţelor NATO. Dacă guvernul afgan va reuşi să păstreze un tip de control funcţional asupra ţării, Iranul va continua să susţină Kabulul. În caz contrar, este posibil să decidă să sprijine deschis facţiuni anti-guvernamentale sau alţi power brokers.

Perspective privind rolul Iranului în lumea arabăDupă Primăvara arabă, s-a discutat mult care va fi rolul Iranului în noul context politic regional. Perspectivele nu sunt foarte clare. Pe de o parte, au dispărut unii oponenţi ai Teheranului (cum ar fi fostul preşedinte egiptean, Hosni Mubarak) iar comunităţile şiite din state vecine au câştigat în influenţă. Pe de altă parte, conflictul din Siria şi presiunile asupra Hezbollah-ului reprezintă o lovitură serioasă. Se estimează că, în urma acestor convulsii, Iranul a avut, mai degrabă, de pierdut decât de câştigat.

Preocuparea ţărilor arabe din regiune este legată de influenţa iraniană asupra comunităţilor şiite, însă nu numai. Emiratele Arabe Unite pretind trei insule pe care Iranul le controlează în Golful Persic, Arabia Saudită susţine puternic opozanţii Hezbollah în Liban, toate statele arabe din regiune sunt aliaţi ai Statelor Unite, având pe teritoriul lor o prezenţă militară substanţială (lucru pe care Iranul nu ezită să îl folosească în retorica împotriva lor).

Au existat numeroase referiri la declaraţii private ale unor oficiali saudiţi sau din EAU care susţin o campanie militară americană împotriva Iranului. Însă trebuie menţionat faptul că, în rândul statelor membre ale Consiliului de Cooperare în Golf (GCC), există o anumită îngrijorare privind acest scenariu (în special în Kuweit şi Qatar). Acelaşi lucru este valabil şi în cazul unor ţări precum Iordania, care consideră Iranul o ameninţare şi doreşte rezolvarea conflictului israelo-palestinian într-un mod care să limiteze influenţa guvernului de la Teheran. Însă cea mai semnificativă schimbare s-a petrecut în Egipt. Dacă pentru fostul preşedinte Mubarak nu doar Iranul era o ameninţare, ci şi Hezbollah şi Hamas, actualul preşedinte, Muhammad Morsi, simpatizează cu cauza celor două grupări. Potenţialul nuclear al Iranului este văzut ca o necesitate pentru a limita puterea Israelului, iar Egiptul vede o oarecare utilitate în cooperarea cu Iranul, deşi Morsi este de partea islamiştilor suniţi şi este atent la angajamentul egiptean faţă de ţările arabe din Golf, de a căror susţinere financiară depinde.

Preocuparea statelor arabe în chestiunea programului nuclear iranian nu este legată atât de ameninţarea militară în sine, cât de abilitatea Iranului de a influenţa opinia publică prin proiecţia puterii pe care se presupune că ar dobândi-o, ceea ce ar putea genera mişcări de protest împotriva leadership-ului din statele din regiune. Susţinătorii unei potenţiale intervenţii americane sunt de părere că Iranul este, din punct de vedere militar, mult mai slab decât pare şi că incapacitatea de a face faţă unui atac major va sublinia şi mai mult solicitările sale exagerate şi, pe cale de consecinţă, îi va reduce influenţa, în special în ceea ce priveşte rolul de opozant al Israelului în chestiunea palestiniană. Însă această poziţie nu este susţinută de guvernele arabe, care se tem că un astfel de război ar putea răscoli rezervorul de antipatie al arabilor faţă de Israel şi Statelor Unite. Presupunând că Iranul ar accepta limitarea strictă a activităţilor de îmbogăţire a uraniului pe teritoriul său şi inspecţii amănunţite ale facilităţilor sale în schimbul ridicării totale a sancţiunilor şi al conferirii unui rol în regiune, reacţia saudiţilor şi cea a israelienilor ar fi diferită. Israelul ar putea agrea un astfel de aranjament, deşi ar cere limitarea susţinerii pentru Hezbollah şi Hamas. În schimb, el nu ar avea susţinerea Arabiei Saudite, care se teme de extinderea influenţei Teheranului. De aceea, statele arabe preferă strategia izolării.

Prin urmare…

Drumul care îl aşteaptă pe preşedintele Rouhani nu este uşor. El trebuie să îşi apropie tabăra hard-liner-ilor şi să se asigure de susţinerea clară şi necondiţionată a Ayatolahului Khamenei. În calitate de negociator privind programul nuclear, el a fost singurul care a oferit o concesie serioasă – suspendarea activităţilor de îmbogăţire a uraniului pe mai mulţi ani, perioadă care a expirat chiar înainte de preluarea mandatului de preşedinte de către Ahmadinejad. Alegerea lui Rouhani poate fi un semn de schimbare de poziţie istorică a Iranului şi de înlăturare a blocajelor. Calea către ieşirea din criza economică şi izolare este complicată, însă noul preşedinte al Iranului, considerat un „şeic al diplomaţiei”, poate chiar să fie omul potrivit în acest moment să o parcurgă.

Surse:

Jon B. Alterman – Paradigm Shift

http://csis.org/files/publication/0213_MENC.pdf

Robert E. Ebel – Geopolitics of the Iranian Nuclear Energy Program. But Oil and Gas Still Matter:

http://csis.org/files/publication/100312_Ebel_IranNuclear_web.pdf

Aram Nerguizian – US-Iranian competition in the Levant – part I and II:

http://csis.org/publication/us-iranian-competition-levant-parts-i-ii

The Turkey, Russia, Iran Nexus driving forces and strategies – a CSIS report:

http://csis.org/publication/turkey-russia-iran-nexus-abbreviated-edition

Alireza Nader – Rouhani’s Election. Regime Retrenchment in the Face of Pressure:

http://www.rand.org/content/dam/rand/pubs/testimonies/CT300/CT394/RAND_CT394.pdf

Daniel Tavana – A Guide to Iran’s Presidential Election:

http://pomed.org/wordpress/wp-content/uploads/POMED-Iran-Election-Guide.pdf

Peter Seeberg – The Iranian presidential election, EU sanctions and the regional perspectives:

http://static.sdu.dk/mediafiles/F/2/D/%7BF2DFC580-B268-4190-89C9-D59F9842D545%7D0213PS.pdf

Anthony H. Cordesman, Bryan Gold, Robert Shelala, Michael Gibbs – U.S. and Iranian Strategic Competition. Turkey and the South Caucasus:

http://csis.org/publication/us-and-iranian-strategic-competition-turkey-and-south-caucasus

Chatham House –  Iran’s Presidential Election: Looking Forward:

http://www.chathamhouse.org/sites/default/files/public/Research/Middle%20East/300513Summary.pdf

Abdul Qader Fayez – The Iranian Presidential Elections: Internal Challenges, Critical Issues:

http://studies.aljazeera.net/ResourceGallery/media/Documents/2013/3/24/2013324103038205734Iranian%20Presidential%20Elections.pdf

Alexandru Grumaz – Anul Iranului:

http://www.cass-ro.org/anul-iranului/

Shibley Telhami –  Arab Perspectives on Iran’s Role in a Changing Middle East:

http://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/arab_perspectives_irans_role_changing_middle_east.pdf

Ellen Laipson – Engaging Iran on Afghanistan:

http://www.stimson.org/images/uploads/research-pdfs/Engaging_Iran_on_Afghanistan.pdf

Alireza Nader – Rouhani’s Election: Regime Retrenchment in the Face of Pressure, Testimony Before the Committee on Foreign Affairs, Subcommittee on the Middle East and North Africa, House of Representatives:

http://www.rand.org/content/dam/rand/pubs/testimonies/CT300/CT394/RAND_CT394.pdf

Alexey Malashenko – Iran’s New President: Hassan Rowhani, the Conservative Liberal:

http://carnegieendowment.org/2013/06/17/iran-s-new-president-hassan-rowhani-conservative-liberal/gazq

Marcela Săgeată – Lumea Islamică: o reţea dinamică de sisteme:

http://www.geopolitic.ro/Lumea%20islamica%20-%20o%20retea%20dinamica%20de%20sisteme.pdf

Gareth Chappell – Turkey, Russia and Iran: Common Interests, Common Positions?:

http://csm.org.pl/fileadmin/files/Biblioteka_CSM/Raporty_i_analizy/2010/Reports%20and%20Analyses_Turkey_Russia_Iran.pdf

George Friedman – The Geopolitics of Iran: Holding the Center of a Mountain Fortress:

http://www.investorsinsight.com/blogs/john_mauldins_outside_the_box/archive/2008/07/24/the-geopolitics-of-iran.aspx

Kamran Bokhari, Michael Nayebi-Oskoui – The Impact Of The Iranian Presidential Election:

http://www.forbes.com/sites/stratfor/2013/06/18/the-impact-of-the-iranian-presidential-election/