Orchestra de Cameră „Philarmonia” a luat fiinţă în anul 1983, la Bucureşti, şi s-a bucurat de la început de aprecieri deosebite pentru calitatea şi rafinamentul sunetului, calitatea stilistică a repertoriului abordat, în care predomină repertoriul preclasic şi cel clasic.

Orchestra s-a impus încă de la debut prin susţinerea, în concert, a unor opusuri de mare consistenţă precum integrale Vivaldi, Corelli, Haendel şi multe alte opere muzicale. Performanţele orchestrei au determinat realizarea unor înregistrări pe disc ale unor lucrări ca L’Estro Armonico de Vivaldi, Integrala Concertelor Grossi de Corelli, lucrări de Mozart, Grilliani, respighi, cât şi ale unor compozitori români contemporani.

Orchestra „Philarmonia” a fost invitată să susţină concerte la diferite festivaluri de muzică de cameră, în ţări precum Bulgaria, Rusia, Turcia, Grecia, Spania, Austria, Germania ş.a., prilej cu care au fost elogiate calităţile sunetului şi omogenitatea deosebită a acestui ansamblu.

Orchestra „Philarmonia” a colaborat cu cei mai prestigioşi solişti români, precum şi cu reputaţi artişti străini, dintre care amintim: Rugiero Ricci, Victor Picaisen, Alberto Lisy, Mincio Mincef, Alirio Diat, Barbara Hendricks ş.a.

Fondatorul şi conducătorul orchestrei de cameră „Philarmonia”, Nicolae Iliescu, a absolvit cursurile Conservatorului Naţional din Bucureşti, beneficiind de bursa „George Enescu”, şi s-a distins prin aprecieri deosebite în concertele susţinute în ţară, precum şi într-o serie de ţări printre care Ungaria, Bulgaria, Rusia, Italia, Spania, Elveţia, Germania şi în ţări din Asia şi America. A urmat cursurile de aspirantură ale Conservatorului Piotr Ilici Ceaikovski din Moscova, unde a obţinut rezultate excepţionale.

Nicolae Iliescu a fost, între anii 1984 – 1990, concertmaestru al Filarmonicii „George Enescu”, iar, mai apoi, profesor universitar la Academia de Muzică din Bucureşti.

Paula Romanescu

„Versurile Paulei Romanescu au marca stilistică a unei poezii moderne – fie în limba română, fie în limba franceză – scrise direct de autoare printr-o bună stăpânire a construcţiei lirice. Totul se colorează de eros, interogaţia subliniază în reflecţii (cugetări) observaţia firească dublată de reminiscenţe livreşti, transfigurând trecerea spre cunoaştere şi auto-cunoaştere. Poeta Paula Romanescu crede că poezia pe care o scrie e o fascinaţie continuă, un exerciţiu al spiritului, pentru că sparge tiparele gândirii stereotipe. Poezia domniei sale mai presupune şi o nelinişte, un risc asumat, o satisfacţie angelică.

Sunt salcie care-a uitat să plângă/ Sunt râul care cântă ne-ncetatl De la izvor până spre înnoptat/ Când valul mării luna stă s-ajungă./ Sunt rug sălbatic rătăcind în crâng/ Sunt cânt de trestii îmblânzind jivine,/ Cerul mă cheamă,/ lutul strâns mă ţine,/ O… n-auziţi? sub rouă ierburi plâng…“ (Sunt salcie)

Poeta Paula Romanescu este o ludică reflexivă şi sentimentală, mai ales acolo unde restrânge textul până la nivelul poemului tanka.Cu o armonie desăvârşită, îşi „construieşte“ poemul care, prin contrapunctări inteligente, evocă atmosfera intimă a fiecăruia dintre noi. Demersul său conduce spre îmbogăţirea cunoaşterii primordiale şi fundamentale, aderând la aşa-zisa proză a vieţii, şi, implicit, la misterul ei ce şi-l asumă. Cuvintele sunt cu o faţă în „fiinţă“, cu alta în „nefiinţă“; natura lor mărturiseşte şi ascunde şi „spus“ şi „nespus“ – grai şi tăcere.” (Victor Sterom)