Fundaţia Europeană Titulescu a organizat marţi, 30 septembrie 2014, orele 16:30,  o nouă dezbatere din cadrul proiectului Covering Foreign Policy, cu tema Reporting Middle East. Invitaţii speciali ai acestei ediţii au fost Carmen Gavrilă (Radio România Actualităţi) şi Laurenţiu Diaconu-Colintineanu (Radio France International).

„Odată, în timpul deplasării din Liban, am mers să transmit pentru radio dintr-un oraş pe nume Tir, pentru că acolo erau amplasate antenele de sateliţi şi toţi jurnaliştii mergeau acolo să îşi facă transmisiunile. Aviaţia israeliană anunţase că la ora 6 va bombarda drumul dintre Tir şi Saida, orăşelul în care stăteam, pe când eu, la 5,45 am avut transmisiunea. La 5,55 am plecat din Tir cu o maşină închiriată. Am mers cu 200 la oră într-un hârb, pe nişte drumuri care mai fuseseră bombardate, cu geamurile lăsate, pentru că dacă ar fi explodat ceva în preajma maşinii, cioburile ar fi sărit înspre noi. În urmă, se ridicau flăcari şi exploziile se apropiau tot mai mult în spatele maşinii. Când am ajuns, în sfârşit, în Saida, nu-mi mai simţeam faţa de la vânt. În seara aia, am sărbătorit mâncând îngheţată. Lucrurile astea mărunte te ţin normal la cap, indiferent ce s-ar întâmpla. Altfel sunt un om destul de emoţional, dar când e o situaţie de criză, sunt cel mai calm, calculat şi cu capul pe umeri om pe care îl cunosc. Asta m-a facut sa rămân întreagă la minte, pentru că am văzut o grămada de orori pe acolo… Am văzut cum, după bombardamente, ultimii membri ai unei familii de musulmani căutau printre dărâmături rudele dispărute şi adunau pe o patură resturi carbonizate de corpuri umane. Mirosea îngrozitor. A trebuit să-mi fac treaba, să vorbesc cu oamenii ăia, sa-i întreb ce s-a întâmplat, să fac fotografii. Când am ajuns la hotel, am făcut trei duşuri şi tot mi se părea că îmi miroase pielea a carne carbonizată. Toate astea mi le pun într-o cutiuţă şi le rezolv mai târziu, când sunt în siguranţă. Atunci, pe loc, nu ai voie sa te laşi influenţat, că o iei razna.” (Carmen Gavrilă, fragment dintr-un interviu acordat revistei Elle)

„Jurnalistul din mine m-a ajutat de multe ori să îmi păstrez calmul, să ţin distanţa de „subiect“ şi să mă feresc de pericole. Din punct de vedere uman, e un amalgam de senzaţii şi de trăiri. Mi-a fost frică. În dimineaţa de marţi, cînd am ajuns în piaţă alergând, ca să îmi treacă un cartuş de gaze lacrimogene pe lîngă cap, înainte să văd o maşină în flăcări de peste doi metri, „am aplaudat cu genunchii“, timp de cîteva minute bune. Am simţit furie cînd vedeam cum poliţiştii trăgeau în plan orizontal, în loc să ochească la 45 de grade în aer, aşa cum scrie în manualul puştilor cu gaze. Am simţit compasiune faţă de protestatari, dar şi faţă de poliţişti – care, la urma urmei, sunt tot oameni. Şi ei erau obosiţi, unii frustraţi de ce trebuie să facă pentru că aşa li s-a ordonat. Mi-a fost rău fizic de la gaze. M-am întrebat, uneori, de ce fac asta, în momentele în care simţeam pericolul aproape. (…) Am fost uimit de puterea voinţei unor oameni în faţa armelor poliţiei. (…) Am fost mîndru şi măgulit de reacţia publicului. Fericit să ies cu bine din experienţa asta şi dornic ca un nebun să mă întorc înapoi. Peste toate astea s-a aşternut, însă, mantia de jurnalist. Pentru mine e inevitabil.” (Laurenţiu Diaconu-Colintineanu, fragment dintr-un interviu acordat revistei Dilema Veche)

„Conflictul israeliano-palestinian: între lipsa de viziune şi lipsa de înţelegere” (documentar RFI, semnat Laurenţiu Diaconu-Colintineanu)

Evenimentul a avut loc la Casa Titulescu, din Şos. Kiseleff nr. 47, sector 1.