Consecințele geopolitice ale schimbărilor de regim petrecute, în cascadă, în Europa de est în 1989 erau greu de anticipat de către cancelariile occidentale. Nimeni nu fusese pe deplin pregătit pentru o astfel de dinamică. Iar situația din ce în ce mai imprevizibilă din Uniunea Sovietică făcea ca menținerea sub control a securității continentului european să fie și mai complicată.

În acest episod din seria ”Diplomația fără mască”, Adrian Năstase, președintele FET, prezintă eforturile pe care România le-a făcut atunci pentru a nu rămâne o zonă-tampon între Europa occidentală și URSS și rolul pe care Secretarul General al NATO de la acea vreme, Manfred Worner, l-a jucat în atingerea acestui obiectiv.

Pentru o mai bună înțelegere a jocurilor de putere de la începutul anilor ’90, redăm un fragment din volumele ”România după Malta” al căror autor este dl. Năstase.

Începutul legăturilor cu NATO

Tratatul cu URSS nu interzicea României, aşa cum s-a spus şi se spune, apartenenţa viitoare la NATO, şi acest lucru este o realitate. Din păcate am fost mai corect înţeleşi în afară, decât în ţară, în ceea ce priveşte Tratatul cu URSS. România începuse deja un dialog cu NATO, iar el s-a dezvoltat susţinut pe parcursul anului 1991. În cursul lunii februarie 1991, am făcut o vizită la Bruxelles, care a cuprins şi o întâlnire cu Manfred Wörner, secretar general al NATO. Înaintea mea la sediul NATO fusese premierul Petre Roman.

Am discutat despre mediul de securitate din Europa, despre posibilele soluţii pentru nevoile de securitate ale ţărilor din Est, inclusiv despre temerile, nevoile şi soluţiile României. Am evocat problema Tratatului cu URSS, în contextul destrămării Tratatului de la Varşovia. M-a întrebat dacă Tratatul de la Varşovia mai are un viitor politic. I-am spus că Tratatul de la Varşovia nu are viitor, că, practic, organizam funeraliile Tratatului. I-am mai spus şi că, pentru noi, consecinţele destrămării Tratatului, în termeni de asigurare a securităţii, sunt mai serioase ca în alte ţări est-europene. Într-un fel sau altul, noi aşteptam să ne rezolvăm aceste probleme de securitate cu ajutorul sau chiar în interiorul NATO.

Mi-a răspuns că ei discută viitorul NATO plecând de la realitatea faptului că este singura alianţă de securitate colectivă care mai funcţionează în Europa. Dacă vor acţiona pentru a primi ca membri asociaţi fostele ţări membre ale Tratatului de la Varşovia şi vor exclude URSS, se va crea o situaţie foarte periculoasă.

URSS ar fi fost constrânsă, afirma el, de noua situaţie strategică să reacţioneze şi că, adoptând această linie de conduită faţă de ţările din Est, NATO ar da argumente adepţilor liniei dure din URSS, care vor confruntare, nu cooperare cu ei. Era îngrijorat că NATO ar crea impresia că vrea să încline balanţa în favoarea sa. De aceea ei se gândeau să folosească CSCE pentru a face ceva practic pentru securitatea României.

Era evident că atitudinea faţă de Uniunea Sovietică era singura care structura analiza lor. Se temeau că o mişcare prea bruscă spre Est l-ar putea destabiliza şi mai mult pe Gorbaciov şi va aduce în prim-planul scenei politice o alianţă dintre conservatorii din PCUS şi militarii nemulţumiţi de pierderea spaţiului strategic din Europa de Est. În plus, se vedea că ideea de a gestiona, pe lângă posibila destrămare a URSS, încă o criză în Europa, cea din Iugoslavia, nu-i încânta deloc.

Am transmis un mesaj clar interlocutorilor, relevând că, prin sprijinirea unor anumite formule de cooperare, doar între anumite ţări din Est, şi excluderea altora, precum România, din aceste formule, oferă URSS oportunitatea de a gândi la refacerea unei părţi a sferei sale de influenţă.

După întâlnirea cu secretarul general al NATO, am avut o întâlnire cu ambasadorii celor 16 membre ale Organizaţiei, unde am reiterat poziţia noastră: „Sigur este faptul că Tratatul de la Varşovia nu are viitor. Problema este să găsim securitatea prin cooperare cu NATO, dacă se extinde, sau dacă nu, într-o organizaţie a foştilor membri ai Tratatului, fără URSS, care să coopereze cu NATO […] Proiectele multilaterale regionale ar putea fi fără obiect dacă NATO nu urmează modelul Consiliului Europei de a face rapid aranjamente cu ţările est-europene, care să genereze garanţii de securitate. Dacă nu, ceva trebuie făcut în regiune. Ideea Uniunii Europei Centrale, avansată de România, nu este aceea de a crea o zonă tampon în raport cu URSS, ci un mecanism de stabilitate în regiune, un cadru de consultări, de contacte […]

Este foarte normal ca România să spere într-o relaţie echilibrată cu Alianţa în domeniul securităţii, ca şi în celelalte domenii. România trebuie să rămână cu toate dimensiunile politicilor sale în Europa. Suntem deschişi la orice formule de colaborare pe care NATO le poate accepta, din punctul de vedere al procedurilor.“

Am adus în discuţie problema Tratatului cu URSS şi a nevoilor noastre de securitate în întâlnirile cu oficialii europeni şi americani. Menţionez, printre altele, întâlnirea cu Hans-Dietrich Genscher, ministrul de Externe al Republicii Federale Germane, care îmi spunea, apropo de conţinutul Tratatului nostru cu URSS: „Pe bună dreptate aţi menţionat reţinerea URSS faţă de extinderea structurilor NATO. Nu dorim o nouă scindare a continentului sau să dăm URSS afară din Europa. Să ne gândim cum să organizăm o structură a CSCE, în care cele 5 state din Tratatul de la Varşovia să-şi vadă apărate interesele de securitate.

În acest context, este important Tratatul dumneavoastră cu URSS. Aţi remarcat că, în ceea ce ne priveşte, în materie de tratate bilaterale ne gândim în primul rând la vecini […] Aceasta nu înseamnă că printr-un asemenea tratat veţi restrânge relaţiile cu Consiliul Europei şi cu CEE. Prin tratate bilaterale întărim procesul CSCE.

Printr-o reţea de tratate bilaterale veţi ajunge la un plus de securitate şi stabilitate, fără ca URSS să se simtă sfidată, pentru că şi URSS este inclusă într-o asemenea reţea. Să ne punem imaginaţia la contribuţie, fără a crea noi scindări în Europa.“

S-a mai spus şi că noi am fi fost singurii care am negociat un astfel de Tratat cu URSS. Nu este adevărat. În acel moment negociau şi polonezii, şi ungurii, şi cehoslovacii. Krzysztof Skubiszewsky, ministrul de Externe polonez, pe care l-am întâlnit la Varşovia imediat după semnarea Tratatului cu URSS, îmi spunea: „Avem interesul de a semna un Tratat de bună vecinătate cu URSS. Am terminat proiectul nostru“. Este adevărat că ei aveau de negociat un pachet mai mare de probleme: retragerea trupelor sovietice din Polonia şi tranzitul trupelor sovietice din Germania spre URSS.

Sunt multe de spus despre acest Tratat şi despre felul în care el a fost receptat în ţară şi în străinătate. Recitind cele spuse de mine atunci, cred că cea mai bună concluzie este cea din declaraţia pe care am acordat-o Magdalenei Boiangiu, pentru ziarul „Adevărul“: „La noi sunt oameni care au impresia că la frontierele noastre din răsărit e o pată albă. Mi se pare că ar fi una din marile noastre greşeli politice însuşirea unui astfel de punct de vedere. Prin tratatul încheiat realizăm o relaţie care se bazează pe egalitate, pe sinceritate, pe francheţe. Împreună cu ministrul Bessmertnîh am vorbit despre «politica deschiderii supapelor» – nu trebuie să lăsăm să se acumuleze tensiunile. Dorim o politică înţeleaptă care să nu ipotecheze viitorul dar care să ţină seama de realităţile prezentului“.

Ca să închei acest capitol, citez ceea ce i-am spus despre Tratat lui  Manfred Wörner, secretarul general al NATO, în finalul discuţiilor de la Praga, când am şi stabilit vizita sa în România: „Tratatul cu URSS nu este încă ratificat. Dacă ne primiţi în NATO, nu-l mai ratificăm“.

Un proiect–test: Uniunea Europei Centrale şi de Răsărit

Anul 1990 şi cel care i-a urmat, 1991, au fost confuzi în ceea ce priveşte viitorul relaţiilor internaţionale. Statele Unite ale Americii erau extrem de hotărâte să-şi afirme momentul lor unipolar, şi nu priveau cu ochi buni încercările de conceptualizare a unui scenariu din care să rezulte reducerea sau chiar încetarea prezenţei lor militare pe continentul european. Zbigniew Brzezinski sintetiza foarte clar ce gândeau americanii despre raporturile SUA cu Bătrânul Continent: „Europa este principalul cap de pod al Americii pe continentul Eurasia. Miza strategică a Americii în Europa este enormă. Spre deosebire de legăturile Americii cu Japonia, Alianţa Atlantică întăreşte influenţa politică şi puterea militară americană în mod direct asupra zonei continentale a Eurasiei. În stadiul actual al relaţiilor dintre America şi Europa, când naţiunile europene aliate încă depind foarte mult de protecţia SUA în materie de securitate, orice extindere a sferei Europei devine automat şi o extindere a sferei de influenţă directă a Americii […] Orice implicare americană efectivă în construcţia Europei trebuie condusă cu claritate în gândirea americană asupra a ce fel de Europă preferă şi e gata să susţină America: un partener egal sau un aliat subordonat, şi asupra eventualelor dimensiuni ale UE şi ale NATO.“[1]

Reunificarea Germaniei schimbase radical datele problemei în cuplul franco-german, care fusese motorul construcţiei europene până în acel moment. „Franţa trebuia pur şi simplu să accepte preferinţa Germaniei pentru o legătură de securitate, în prim plan, cu aliatul şi protectorul său transatlantic. La sfârşitul Războiului Rece această legătură cu America a căpătat o nouă importanţă pentru Germania. […] (Ea) era umbrela sub care îşi putea asuma într-un mod mai deschis rolul conducător în Europa Centrală fără ca în acelaşi timp să-şi ameninţe vecinii. Legătura cu America oferea mai mult decât un certificat de bună purtare: îi asigura pe vecinii Germaniei că o legătură strânsă cu aceasta însemna şi o relaţie strânsă cu America. Toate acestea i-au uşurat Germaniei definirea mai pe faţă a propriilor priorităţi geopolitice.

Germania, ancorată sigur în Europa şi devenită inofensivă, putea acum să susţină asimilarea proaspăt eliberatei Europe Centrale în structurile europene. Nu avea să fie vechea Mitteleuropa a imperialismului german, ci o mai benignă comunitate de înnoire economică stimulată de investiţiile şi comerţul germane…“[2]

Brzezinski descrie foarte bine mecanismul de creştere a influenţei germane în Europa Centrală imediat după unificare. Am avut confirmarea în discuţia purtată cu Hans-Dietrich Genscher la Bonn. Printre altele, mi-a spus că: „Germania este una din ţările Europei Occidentale care vrea să dea perspectiva aderării la CEE şi statelor din Europa Centrală şi Orientală […] Suntem foarte interesaţi să facem operative structurile create şi să dezvoltăm noi structuri în Europa. În aceste structuri îşi pot găsi locul şi ţările care au ieşit din Tratatul de la Varşovia […]

În ceea ce priveşte relaţiile cu ţările est-europene, dorim să creăm o nouă bază. Între aceste ţări, România joacă un rol foarte important şi relaţiile cu România cunosc o prioritate. Dorim stabilitate şi democraţie în ţările est-europene şi revigorarea relaţiilor într-un spirit nou.“

Franţa, în ceea ce o privea, nu era deloc încântată de faptul că îşi pierdea rolul său în orientarea politicii europene în epoca postcomunistă. Antiamericanismul Parisului era mai prezent ca oricând în gândirea lor strategică. Demonstrând o mare continuitate în raport cu politica externă a Franţei şi mai ales faţă de cea exprimată de generalul de Gaulle, François Mitterrand a dorit în special să evite ca politica de stabilitate în vestul continentului european să fie afectată de mişcarea de dezagregare produsă în Europa prin trezirea naţionalismelor. Într-o conferinţă de presă acesta a afirmat: „Ce Europă îi va succede celei de la Yalta? Din fericire, Comunitatea celor doisprezece şi CSCE există. Să le dăm mai multă putere, mai multe mijloace. Acelora dintre cei doisprezece care ezită, le cer să reflecteze la tensiunile care se vor naşte din întoarcerea la luptele de influenţă, şi de ce să nu spunem, la jocul alianţelor. Comunitatea nu le va rezista. Alegerea Franţei este făcută.“[3]

Pe baza acestei alegeri, diplomaţia franceză şi-a convins partenerii, la summitul de la Dublin, să convoace la Roma, la jumătatea lui decembrie 1990, două conferinţe interguvernamentale în loc de una, însărcinate cu pregătirea Uniunii Europei Monetare şi, respectiv, a Uniunii Politice a Europei. Ca urmare, s-a decis reportarea oricărei negocieri în vederea aderării noilor membri la Comunitate după 1 ianuarie 1993, pentru a-i „constrânge“ să accepte şi prevederile viitorului Tratat de la Maastricht. Este vorba de ceea ce s-a numit atunci preferinţa pentru aprofundare. În afara acestui cadru, François Mitterrand a sugerat în mesajul său de Anul Nou – 31 decembrie 1990 – ideea unei vaste confederaţii europene. El a sugerat ca UE să încheie cu noile democraţii acorduri variate, în cercuri concentrice, cu grade diferite de integrare/aderare.

Vreau să fac o precizare pe care o consider importantă. Franţa şi preşedintele François Mitterrand au fost cei mai puternici susţinători ai României în acea perioadă. Vizita pe care François Mitterrand a efectuat-o în România în primăvara anului 1991 ne-a fost de real folos, deşi venea după declaraţiile sale de la Budapesta şi pe fondul unor tensiuni politice şi interne extrem de acute. Era un semn că nu suntem totuşi singuri în momentul în care se redesena arhitectura continentului, că aveam cel puţin un „avocat“ convins şi semnificativ în Occident.

Cu toate astea, aşa cum remarca într-un interviu apărut pe site-ul EurActiv.ro Anand Menon, director al European Research Institute din Birmingham şi fost profesor la Oxford, „Francezii pierd prieteni de foarte multă vreme în Europa Centrală şi de Est. Dacă privim înapoi până în 1990, în discursul către poporul francez din noaptea de Anul Nou, François Mitterrand a vorbit despre o confederaţie europeană. A fost imediat admonestat de Václav Havel şi peste tot în Europa Centrală şi de Est pentru că era clar că ceea ce propunea era o cetăţenie de mâna a doua în Comunitatea Europeană pentru ţările respective. Francezii au avut întotdeauna aceasta viziune. Curios, dar extinderea este una dintre puţinele zone la care mă pot gândi în care francezii nu au avut curajul propriilor convingeri.

Au fost întotdeauna dacă nu împotrivă, cel puţin reticenţi la ideea extinderii spre Est. Atitudinea lor nu s-a schimbat. Ceea ce este remarcabil este că nu s-au simţit capabili să exprime un veto. Francezilor le-a fost greu să se adapteze la noua Uniune Europeană. În trecut nu aveau nevoie de prieteni. Şi nu aveau nevoie de lobby. În primii ani de integrare europeană sistemul era cel francez. Nu aveau nevoie de prea multe ca să-l facă să funcţioneze, o făcuseră încă de la început. Ajunseseră la o înţelegere cu germanii în anii ’50 în legătură cu felul în care CE urma să funcţioneze: urma să funcţioneze ca Franţa. La sfârşitul anilor ’80, iluzia influenţei franceze a fost menţinută datorită axei foarte, foarte puternice dintre Delors si Mitterrand. Nu Delors a fost cel care a dat o nouă formă Europei în anii ’80, ci Delors împreună cu Franţa şi Germania. Francezii au răspuns foarte greu unei situaţii în care nu se mai bucurau de acel gen de influenţă. Au acceptat foarte greu că nu pot da singuri formă Europei şi că au nevoie de alianţe şi prietenii.“

Am evocat subiectul propunerii lui Mitterrand în cursul întâlnirii avute la Paris cu Elisabeth Guigou, ministru delegat însărcinat cu afacerile europene. I-am spus că, pentru noi, era important să înţelegem ideile lor despre Europa de Est. Am fost surprins să aud răspunsul său: „Problema este importantă şi complexă. Noi nu avem idei precise pe subiect.“

Pentru România nu era cea mai bună veste. Pe fundalul renaşterii Germaniei şi al creşterii influenţei ei în definirea politicii la nivel continental, unele ţări central-europene, inclusiv Ungaria, se gândeau extrem de serios la o resuscitare, în spatele unor structuri de cooperare regională, a spaţiului politic şi economic al fostului Imperiu Austro-Ungar. De aici şi modul extrem de direct în care s-au implicat în criza iugoslavă, dar şi avalanşa de concepte autonomiste şi de clamări ale nevoii de a statua exercitarea în comun a drepturilor individuale ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale.

Am spus acest lucru francezilor: „Condiţiile sunt foarte clare. CEE s-a extins spre Europa de Est. La fel şi Consiliul Europei. Pe plan strategic şi militar, acest model va fi, de asemenea, urmat. NATO nu poate rămâne la geografia sa.

În Europa de Est este un vid pe care încercăm să-l umplem prin iniţiative subregionale – Pentagonala, cooperarea balcanică, Triunghiul, cooperarea nordică.

Pentru noi este important să nu fim un no man’s land. Să înţelegem din construcţia europeană care este raportul dintre cooperarea bilaterală şi nivelul general, confederaţia sau mecanismul paneuropean. Între aceste două etaje este un spaţiu şi un decalaj de timp care pot fi folosite pentru a construi aranjamente subregionale.

Putem avea ceva pe ansamblul Europei de Est. Noi am menţionat ideea unei Uniuni a Europei Răsăritene, când a fost întâlnirea Roman–Dumas. În acest fel am evita apariţia unor mici cortine de fier, care ar împărţi Europa de Est în mai multe regiuni şi tendinţa de a se crea zone de influenţă în această parte a Europei.

Am vrea să avem părerea dumneavoastră pentru a şti dacă este ceva care ar putea fi considerat de dorit. Dacă sunt alte formule, am vrea să ştim. Pentru noi este important să nu rămânem în aşteptare, fără a şti proiectul. Riscăm izolarea.“

Am spus aceste lucruri pentru că România nu putea trece cu vederea eforturile Budapestei de a crea, în legătură cu Transilvania, un soi de statut de cosuveranitate, în care Ungaria să aibă un drept de decizie în ceea ce priveşte minoritatea maghiară din România. Ne îngrijorau şi eforturile statului maghiar de a ne demonstra că, indiferent de ce credem sau facem noi, drumul nostru către Occident trece prin Ungaria. Priveam cu nelinişte creşterea activismului Ungariei în spaţiul iugoslav, apelul unor forţe politice de la Budapesta la refacerea Regatului Sfântului Ştefan.

Am repetat aceste lucruri în Senatul Franţei, în alocuţiunea pe care am rostit-o în cadrul Colocviului dedicat comemorării a 50 de ani de la moartea lui Titulescu: „Astăzi, când pericolele care reuniseră Franţa şi aliaţii săi într-o adevărată reţea a înţelegerii şi încrederii au dispărut sau aproape au dispărut, comandamentele înţelegerii şi încrederii continuă totuşi să fie extrem de actuale. Pentru că – îl citez din memorie pe Alan Minc – am intrat într-un univers complex, din care a dispărut vechea ameninţare, dar în care apar multe riscuri.

Unul dintre cele mai alarmante mi se pare acela al reapariţiei – între ţările Europei Centrale şi de Est – a unor mici cortine. Ele sunt, neîndoielnic, diferite de cea mare, „de fier“ , care a divizat Europa timp de 45 de ani. Dar sunt, probabil, la fel de păgubitoare pentru sperata şi necesara unitate a Vechiului Continent. Aceste cortine reînvie exclusivismele şi alimentează suspiciunea, dacă nu sunt înlăturate înainte de a se ţese, ele pot diminua posibilitatea acumulării premiselor pentru împlinirea unor proiecte generoase, precum cel conceput de preşedintele Franţei, domnul François Mitterrand, al unei Confederaţii Europene.“

Aveam nevoie de o strategie de politică externă proactivă, care să ne scoată din defensivă, din situaţia inconfortabilă în care doar reacţionam la evenimente create de alţii. Într-un fel, ne simţeam izolaţi, cumva uitaţi la periferia evoluţiilor din Europa Centrală şi de Est, într-un soi de no man’s land, un loc fără reguli şi fără perspective clare. Ţările din Europa Centrală, Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia erau pe cale să-şi găsească în Germania un protector şi un avocat al intereselor lor în noua construcţie europeană, cu toate temerile lor faţă de puterea regăsită a acesteia.

Ne-am construit demersul de politică externă în privinţa organizării spaţiului din Europa Centrală şi de Est de după desfiinţarea Tratatului de la Varşovia şi a CAER în jurul ideii de a înfiinţa o Uniune a Europei Centrale şi de Est. Am promovat această concepţie în cadrul Conferinţei „Viitorul securităţii europene“, de la Praga, din aprilie 1991. Cred şi acum că punctul nostru de vedere era corect şi propunerea noastră viabilă. Realizarea proiectului ar fi mărit capacitatea de negociere a ţărilor din Estul Europei şi ar fi accelerat o serie de procese de integrare la nivel european şi euro-atlantic.

În primul rând, la momentul elaborării proiectului Uniunii Europei Centrale şi de Est, noi consideram că edificarea unui sistem de securitate general-european, axat pe principiul securităţii egale pentru toate statele şi consfinţit printr-un Tratat unic de securitate, trebuia să fie un obiectiv major al noii construcţii europene.

În al doilea rând, eram conştienţi că el nu putea fi realizat decât în perspectiva termenului lung. Procesele tranzitorii sunt cel mai greu de descris şi de conceptualizat. Ştim de unde plecăm şi, în mare, şi unde vrem să ajungem. Între cele două stări, de relativ echilibru, se pot imagina o serie de stări intermediare, cele mai multe dintre ele caracterizate de dezechilibre majore. Noi doream să găsim formule prin care dezechilibrele tranziţiei puteau fi minimizate şi ţinute sub control, pentru a nu degenera în conflicte, pe fondul temerilor unora dintre actori. Iar temerile veneau din lipsa de proiecte clare şi de garanţii de securitate.

Eram conştienţi de faptul că ţările europene nu vor fi ferite, automat, prin simpla dezamorsare a Războiului Rece, de pericole şi riscuri de natură militară sau nonmilitară la adresa securităţii, chiar şi în cazul în care se depăşea logica de bloc în raportarea reciprocă a statelor. Ni se părea raţional ca în vederea asigurării unei tranziţii în condiţii de relativă securitate să se creeze unele structuri în măsură să contribuie la sporirea încrederii şi securităţii pe continent.

Europenizarea securităţii europene reprezenta, în acest sens, o direcţie importantă de urmat. Noi am interpretat reactivarea Uniunii Europei Occidentale şi preocuparea crescândă a CEE de a-şi defini o politică externă şi de apărare coerentă, precum şi efortul diferitelor ţări din Europa Centrală şi de Est de a concepe şi pune în aplicare noi forme de asociere, inclusiv militară, drept indicii ale necesităţii obiective a existenţei unor aranjamente de securitate care să preceadă şi să stimuleze evoluţia spre viitorul sistem de securitate general-european.

Organizaţia ar fi trebuit să fie formată în principal din ţările propriu-zis europene din Tratatul de la Varşovia, eventual împreună cu alte ţări ce nu au făcut sau nu mai făceau parte din această structură, şi ar fi trebuit să se afle cu Tratatul de la Varşovia, atâta vreme cât acesta exista, într-un raport oarecum similar cu cel existent între NATO şi UEO. Respectiva organizaţie, Uniunea Europei Centrale şi de Est, putea constitui, în viziunea noastră, atât un factor de catalizare a schimbării calitative a Tratatului de la Varşovia, pe perioada finalului său de existenţă, precum şi unul de prevenire a situaţiei în care, prin dispariţia lui, s-ar fi creat – fie şi temporar – un „gol de reprezentare“ a intereselor comune de securitate ale ţărilor componente în cadrul dezbaterilor şi eforturilor paneuropene de întărire a încrederii şi securităţii.

Conferinţa de la Praga a dat măsura mărimii egoismelor naţionale într-un moment în care se definea arhitectura de securitate a Europei. Tratatul de la Varşovia nu mai exista. Ţările membre căutau insistent soluţii, dar pe cont propriu. Celălalt bloc implicat în confruntarea Războiului Rece, NATO, nu ştia cum să gestioneze consecinţele unei victorii la care nu se aşteptase, precum şi, în primul rând, nevoile de securitate ale foştilor adversari. Şi mai frustrant pentru învingători era să constate că liderul blocului lor, Statele Unite ale Americii, aveau brusc o agendă care, în multe puncte sensibile, intra în conflict cu interesele lor de securitate. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu se dorea ca, prin acţiuni de genul celei de la Praga, să se creadă că începe să prevaleze dimensiunea politică a Organizaţiei, în detrimentul celei militare.

Pentru Uniunea Sovietică, în a cărei concepţie cele două blocuri militare şi politice ale Războiului Rece trebuia să se dizolve simultan, perspectiva unui NATO întărit cu foştii săi aliaţi din Est şi ajuns la graniţele sale era o criză în plus de gestionat, şi nu una simplă. Eforturile participanţilor de a reduce anxietatea sovieticilor în legătură cu rolul NATO nu au produs rezultate. Securitatea prin cooperare părea un concept pe cât de vag, pe atât de puţin liniştitor pentru cei care se treziseră în „orfelinatul“ din Est, cum plastic definise spaţiul nostru Gabriel Robin, ambasadorul Franţei la NATO. Unipolaritatea se născuse, şi noi încă visam să găsim răspunsuri multilaterale la problemele noastre.

La rândul lor, „orfanii“ se ocupau cu sârg să tragă noi ziduri prin „orfelinat“, în speranţa că aşa vor fi mai repede şi mai uşor „adoptaţi“ de occidentali. Iar România se pare că nu era un „orfan“ demn de a sta alături de cei din Grupul de la Vişegrad, nici de cei din Pentagonală. Cum spuneam, nu doar renaşterea naţionalismului era de temut, ci şi ascuţirea egoismelor naţionale. Învăţam o lecţie de prim ordin a lumii unipolare…

[1] Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah, supremaţia americană şi imperativele ei strategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp. 72–74.

[2] Ibidem, pp. 82–83.

[3] „Le Monde“, 18 ianuarie 1990.”