Kosovo – principii contra pragmatism

Context

Declarația unilaterală de independență (DUI) a provinciei Kosovo, în 2008, a marcat atât politica internă, cât și cea externă a Serbiei. Guvernul şi opoziţia au făcut front comun în a respinge ferm această decizie. De asemenea, DUI a determinat controverse în relaţiile cu statele care au recunoscut independenţa provinciei, printre acestea numărându-se chiar unele dintre statele vecine. La un moment dat, părea că se va transforma în ceea ce, generic, este denumit un „conflict îngheţat”.

Schematizând, momentele care au marcat, după căderea Cortinei de Fier, evoluţia situaţiei din Kosovo sunt următoarele: centralizarea graduală a puterii la Belgrad şi reducerea competenţelor provinciei (1988 – 1990), abolirea autonomiei (iulie 1990), plasarea sub administraţie internaţională (2001), planul Ahtisaari care prevedea independenţă supervizată, iniţial, de comunitatea internaţională (2007), declararea unilaterală a independenţei (17 februarie 2008).

Chestiunea a căpătat o dinamică nouă în iulie 2010, o dată cu avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) care a decis că declararea unilaterală a independenţei nu contravine normelor de drept internaţional. Autorităţile din Pristina jubilau în aşteptarea de noi recunoaşteri ale independenţei statalităţii Kosovo, în vreme ce Belgradul încerca să convingă comunitatea internaţională că secesiunea provinciei, în ciuda deciziei CIJ, este un act injust, ilegal şi de natură să creeze un precedent periculos în multe alte zone (precum Kurdistan, Osetia de Sud şi Abhazia, Nagorno-Karabah, Transnistria etc.).

În septembrie 2010, Adunarea generală a ONU – cea care solicitase avizul CIJ în urmă cu doi ani – a adoptat o rezoluţie pe acest subiect, document care, în loc să reglementeze definitiv chestiunea conflictului din Kosovo (sub forma unei decizii politice care venea în urma uneia juridice), a marcat începutul unui nou ciclu de negocieri dificile între Belgrad şi Priştina. La presiunea Uniunii Europene, guvernul sârb a dat înapoi, acceptând medierea UE în dialogul dintre cele două părţi.

Această atitudine a reprezentat o schimbare substanţială de poziţie a Belgradului în raport cu independenţa provinciei. Deşi oficialii sârbi au insistat că nu vor recunoaşte niciodată un stat kosovar separatist, a devenit clar că strategia pe care au folosit-o din 2008 a eşuat. Până în septembrie 2010, 22 din cele 27 de state membre ale UE recunoscuseră independenţa Kosovo. Este de salutat faptul că guvernul sârb nu a recurs la acţiuni de forţă, uzând exclusiv de mijloacele diplomatice şi juridice. Însă insistenţa sa obstinată şi lipsa oricărei idei constructive în rezolvarea acestei chestiuni au început să îi irite pe partenerii occidentali. Aceştia din urmă, având decizia convenabilă a ICJ „în buzunar”, pur şi simplu nu mai doreau un alt „conflict îngheţat” în curtea UE. În acest context, Serbia a fost supusă la presiuni din toate părţile. Miniştri de externe german şi britanic, cu ocazia vizitelor la Belgrad, au subliniat două lucruri care erau evidente pentru toată lumea, mai puţin pentru Serbia: statutul Kosovo fusese deja stabilit şi nu mai putea fi schimbat (ceea ce este valabil şi în cazul altor frontiere din Balcani) iar Belgradul trebuia să se conformeze abordării UE dacă dorea progrese în privinţa aderării la uniune.

În aprilie 2013, după luni de negocieri mediate de UE, Kosovo şi Serbia au ajuns, în cele din urmă, la un acord de normalizare a relaţiilor, deblocându-şi, astfel, calea integrării în Uniune. Pentru a evita un nou impas, UE a ales să „meargă pe burtă” şi a lăsat deoparte două probleme cruciale: pe de o parte, să determine Belgradul să recunoască formal independenţa Kosovo; pe de altă parte, să convingă Priştina să acorde comunităţii sârbe din nordul provinciei un statut aparte. În termenii acordului, Belgradul a recunoscut guvernului de la Priştina exerciţiul autorităţii administrative pe teritoriul Kosovo, acceptând să dialogheze cu acesta în calitate de autoritate legitimă. Totuşi, nu a recunoscut formal Kosovo ca stat suveran, deşi a promis să nu mai ridice obiecţii în ceea ce priveşte aderarea lui la organizaţiile internaţionale. În ceea ce o priveşte, Priştina a acceptat că sârbii din nordul Kosovo pot, într-o mare măsură, să se autoguverneze, atâta vreme cât admit că sunt parte a provinciei.

Pro şi contra independenţă

Până în acest moment, 98 de state membre ONU şi 22 de state membre UE au recunoscut independenţa Kosovo. Printre argumentele lor, se pot menţiona: dreptul la autodeterminare în procesul dezintegrării Iugoslaviei, voinţa majoritară a cetăţenilor, abuzurile în privinţa respectării drepturilor omului în timpul regimului lui Milošević, intervenţia umanitară şi plasarea provinciei sub administraţie internaţională timp de un deceniu, eşuarea negocierilor în privinţa statutului, pacea şi securitatea regională.

Cei care se opun recunoşterii independenţei, îşi întemeiază raţionamentul pe principiile dreptului internaţional. Astfel, minorităţile naţionale nu pot să-şi exercite autodeterminarea pe plan extern, acest drept fiind rezervat numai popoarelor. De asemenea, conceptul de drepturi ale minorităţilor trebuie înţeles ca referindu-se la drepturi individuale şi nu la „drepturi colective”. „Soluţia” Kosovo conţine ambele probleme.

Motivul principal pentru care dreptul internaţional contemporan nu recunoaşte dreptul la auto-determinare pentru minorităţi este acela că minorităţile nu sunt recunoscute ca subiecţi de drept internaţional. Cu foarte puţine excepţii, nu există state în lume cu o compoziţie etnică perfect pură. În zona în care trăieşte o minoritate, sunt şi alte grupuri etnice, minoritare în comparaţie cu primul. În cazul în care şi ele vor dori să-şi exercite auto-determinarea, acest lucru poate conduce la o „atomizare” a tuturor înţelegerilor teritoriale, deoarece acest proces poate continua la nesfârşit.

Analiştii sunt de părere că situaţia din Kosovo are un caracter distinct. În primul rând, declaraţia de independenţă nu a fost chiar „unilaterală”. A fost o acţiune extrem de coordonată, susţinută de Statele Unite şi de principalele capitale europene. State vecine precum Croaţia şi, mai ales, Macedonia şi Muntenegru, care au bune relaţii cu Belgradul şi au în componenţa lor minorităţi etnice albaneze importante, şi-au exprimat disponibilitatea de a recunoaşte Kosovo.

În al doilea rând, Marti Ahtisaari, trimisul special al ONU, a folosit intensele consultări cu Grupul de Contact în scopul de a elabora un plan care prevedea că o monitorizare internaţională a independenţei provinciei.

În al treilea rând, se afirmă că nu există alternativă viabilă la soluţia independenţei, datorită situaţiei demografice a Kosovo (peste 90% etnici albanezi) şi a imposibilităţii dovedite de a menţine această provincie ca un apendice al statului sârb. Mai mult, în 2006, Muntenegru a organizat cu succes, sub auspiciile Uniunii Europene, un referendum privind independenţa faţă de Serbia şi, imediat după aceea, a fost recunoscut ca stat membru ONU şi a devenit candidat la UE. Ideea că slavilor ortodocşi din micul Muntenegru li se permite separarea de Serbia, în timp ce cei aprope două milioane de etnici albanezi trebuie continue să facă parte din statul sârb, a fost nesustenabilă şi i-a determinat pe aceştia din urmă să ceară proclamarea independenţei. Pe scurt, în timp a devenit evident că administraţia ONU nu va reuşi să producă un plan alternativ la independenţă. Până în 2006, fiecare fostă republică iugoslavă devenise independentă. Faptul că, prin constituţie, Voievodina şi Kosovo nu beneficiaseră de statutul de „republică” în timpul regimului socialist (deşi, ca „provincii şi regiuni autonome” aveau aproape aceleaşi avantaje) a fost o distincţie care nu a contat prea mult.

Argument:        Albanezii din Kosovo sunt diferiţi etnic şi cultural de sârbi

Pro: Ei trăiesc într-o regiune geografică distinctă. În anii ‘90, după pierderea autonomiei şi a drepturilor, dar şi ca urmare a persecuţiilor pe criterii etnice, s-a coagulat o mişcare împotriva dominaţiei sârbe, care a culminat cu războiul condus de Armata de Eliberare din Kosovo, în 1999. De aceea, sunt îndreptăţiţi să se autoguverneze, la fel ca orice alt popor.     Contra: Diferenţierea pe criteriu etnic sau religios nu reprezintă o condiţie suficientă pentru declararea independenţei. Nu orice grup minoritar trebuie să aibă opţiunea de a-şi proclama independenţa. Trebuie să existe motive întemeiate, altele decât simpla diferenţă culturală sau etnică.

Argument:        Dreptul la autodeterminare este recunoscut de Carta ONU şi reprezintă baza relaţiilor dintre popoare

Pro: Urmare deciziei ICJ, albanezii din Kosovo au argumentul juridic pentru a-şi dobândi independenţa.           Contra: Motivaţia Kosovo pentru  independenţă nu este clar definită. Raportul dintre etnicii albanezi şi cei sârbi este fluctuant. Mai mult, numărul redus al sârbilor se datorează epurărilor etnice forţate după intervenţia forţelor NATO în regiune. Indiscutabil, albanezii au fost supuşi la opresiuni din partea Serbiei, în ultimul deceniu. Însă nu trebuie ignorată semnificaţia istorică a acestei provincii pentru Serbia, în ceea ce priveşte ortodoxia. Există o lungă tradiţie a convieţuirii între cele două etnii. O schimbare de suveranitate pe baza unui raport temporar al structurii etnice a populaţiei ar însemna ocultarea cu bună ştiinţă a problematicii complexe a acestui teritoriu.

Argument:        Există precedente istorice clare pentru acordarea independenţei Kosovo

Pro: Aceste precedente pot fi văzute în procesele post-comuniste din fostele republici iugoslave, precum şi în statele baltice. La nivel global, acelaşi lucru s-a întâmplat cu ţările africane care s-au eliberat de colonialism. Argumentul proximităţii Kosovo cu Serbia nu este valid.        Contra: Naţionalismul etnic are o reputaţie istorică proastă, atât în Balcani, cât şi în lume. Din explozia ideologiilor naţionaliste ale sec. 19 s-au născut războaiele din sec. 20. Perpetuarea acestui mod distructiv şi divizator de organizare a lumii nu are sens. Faptul că există prea multă ură între sârbi şi albanezi pentru a convieţui paşnic nu este un argument în favoarea independenţei. Crearea unui stat exclusiv etnic din cauza animozităţii cu alt grup etnic nu este o soluţie, ci un dezastru anunţat.

Curtea Internaţională de Justiţie a analizat legalitatea declaraţiei de independenţă din trei perspective: dacă este contrară dreptului internaţional, dacă este contrară Rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate al ONU şi dacă este contrară reglementărilor UNMIK, în special Cadrului constituţional adoptat de acesta. Concluzia a fost că acest act nu contravine normelor de drept internaţional, cu menţiunea că CIJ nu i s-a cerut să decidă dacă provincia Kosovo avea dreptul sau era îndreptăţită să îşi declare independenţa. Aceasta înseamnă că dreptul unor minorităţi la auto-determinare sau la „secesiune-remediu”, pur şi simplu, nu a făcut obiectul analizei Curţii.

Atunci care a fost scopul acestei sesizări? Conform CIJ, „nu s-a solicitat opinia Curţii în legătură cu consecinţele juridice ale declaraţiei de independenţă. În special, nu i s-a cerut să decidă dacă, urmare declaraţiei, Kosovo a devenit un stat, nici dacă efectele juridice ale acţiunii altor state de a-i recunoaşte independenţa sunt valide.”

În planul dezbaterii, din perspectivă juridică, a cazului Kosovo, s-au evidenţiat două doctrine – cea a „secesiunii-remediu” şi cea a „suveranităţii câştigate”. Prima reprezintă un plan prin care, în funcţie de gradul de opresiune exercitat de un stat-gazdă asupra unui grup specific, dreptul internaţional poate să recunoască existenţa unui continuum de soluţii-remediu, mergând de la protecţia drepturilor individuale, la protecţia drepturilor minorităţii respective şi apoi la secesiune, ca remediu ultim.

În timp ce „secesiunea-remediu” se bazează pe cauza conflictelor şi se concentrează pe implicaţiile opresiunii statului-gazdă, „suveranitatea câştigată” implică transferul condiţionat şi progresiv al puterii suverane şi al autorităţii de la stat către o entitate sub-statală, sub supraveghere internaţională, şi se defineşte pe trei elemente principale: suveranitate partajată, crearea de instituţii şi determinarea unui statut final.

Poziţia României

Pe tot parcursul acestui conflict, România s-a raliat punctului de vedere al Serbiei (alături de alte patru state din UE – Spania, Cipru, Slovacia şi Grecia), declarând că nu recunoaşte independenţa provinciei Kosovo. La 18 februarie 2008, Parlamentul de la Bucureşti a adoptat o declaraţie prin care susţinea poziţia Preşedintelui şi a Guvernului României, considerând „că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru recunoaşterea noii entităţi” şi subliniind „că decizia autorităţilor de la Priştina, ca şi eventuala recunoaştere de către alte state a independenţei unilateral declarate, nu pot fi interpretate ca un precedent pentru alte zone şi nici drept recunoaştere sau garantare a drepturilor colective pentru minorităţile naţionale”.

România a participat atât la prima etapă a fazei scrise a procedurii consultative, cât şi la audierile publice din cadrul procedurilor în faţa CIJ cu privire la legalitatea proclamării indepen denţei Kosovo, pledând pentru respectarea principiilor integrităţii teritoriale şi a suveranităţii, ca piloni fundamentali ai dreptului internaţional.

În timp, această poziţie a început să se nuanţeze. În 2011, Preşedintele României, Traian Băsescu, declara că ţara noastră nu va recunoaşte independenţa Kosovo până când nu se va ajunge la o înţelegere între Belgrad şi Priştina. La 3 iunie a.c., Primul Ministru, Victor Ponta, a afirmat că este în favoarea unei „recunoaşteri rapide” a Kosovo şi că „România trebuie să aibă o poziţie coordonată cu partenerii europeni şi transatlantici” în această chestiune.

Interese geopolitice în Balcani

Statele Unite – prioritar este controlul asupra surselor de energie din Orientul Mijlociu şi Asia, iar Balcanii reprezintă legătura cu aceste regiuni. Ca unică superputere în sistemul unipolar de după ‘90, SUA au jucat rolul cel mai important în redesenarea Balcanilor, aşa cum arată ei astăzi, via UE şi NATO. Integrarea euro-atlantică a ţărilor din regiune reprezintă un instrument extrem de important de control, servind intereselor şi obiectivelor americane pe termen scurt şi lung.

Rusia – după destrămarea Uniunii Sovietice şi pierderea influenţei în Balcani, doreşte să-şi reafirme poziţia. În principal, Balcanii sunt importanţi pentru politica energetică şi pentru traseul „South Stream”, care tind să sporească dependenţa Europei de gazele din Rusia, ceea ce, în mod evident, ar conduce la creşterea influenţei acesteia pe continent. Pe de altă parte, implicarea Rusiei are şi caracteristici geoculturale, legate de pan-slavism şi ortodoxie.

Turcia – implicarea ei se bazează pe noua abordare geoculturală şi geopolitică a identităţii, cu diferenţa că, faţă de Rusia, Turcia se prezintă ca apărătoarea populaţiilor musulmane din Balcani. Noua politică externă a Turciei e fundamentată pe ideologia neo-otomană care pretinde că Balcanii sunt moştenirea Imperiului Otoman, această regiune atât de fragmentată etnic şi cultural fiind unită numai în epoca otomană. Ca urmare, Turcia consideră de datoria ei să reunifice regiunea. Consolidarea comunităţilor musulmane poate întări poziţia Turciei în Balcani şi balansa influenţa Rusiei şi a Germaniei.

Uniunea Europeană – pare că nu are o strategie proprie, urmând politica americană, fără suportul căreia nu îşi poate exercita influenţa. Are, totuşi, la dispoziţia sa, instrumentul aderării pentru a-şi menţine un oarecare control. Este un instrument extrem de eficient căci, pe de o parte, toate statele din Balcanii de Vest doresc să acceadă în UE iar, pe de altă parte, ele trebuie să întreprindă reforme instituţionale, economice şi sociale în care UE are un interes major. Problema este că UE nu a fixat niciun termen în privinţa aderării acestor ţări, iar dacă ele vor fi nevoite să aştepte prea mult, ar putea căuta soluţii alternative care ar încetini reformele.

Principii contra pragmatism?

Aparent, prin preluarea cârmei într-un dosar atât de controversat, UE a arătat, pentru moment, că a reuşit să obţină o poziţie unitară într-o chestiune de politică externă. Rămâne de văzut dacă se va ridica la înalţimea sarcinii pe care şi-a asumat-o. Va depinde mai puţin de capacitatea sa diplomatică; mai mult vor conta promisiunile pe care le-a a făcut Belgradului şi Pristinei în schimbul concesiilor acestora. O integrare mai rapidă în UE este, cu siguranţă, un stimulent atractiv, dar ar trebui reglată în funcţie de alţi candidaţi din regiune (pentru care aderarea este, încă, un obiectiv îndepărtat), de „oboseala” care a cuprins Uniunea în privinţa extinderii şi de criza economică severă.

În ecuaţia independenţei Kosovo lipseşte tocmai organizaţia care ar trebui să aibă cea mai mare relevanţă – ONU. Lumea se întreabă de ce a căzut în dizgraţie. Unii răspund că poate trebuie să apară noi actori care să împartă cu ONU răspunderea securităţii globale. Un corolar al aceleiaşi consecinţe ar fi că se schimbă dramatic procesul general recunoscut şi aplicat până acum, de recunoaştere a unor state, sau dimpotrivă, de punere a lor sub oprobriu internaţional.

În fine, ultima consecinţă, poate nu atât de îndepărtată, fie va putea fi cea despre care americanii au vorbit de mai mult timp, adică o reformă structurală a ONU, fie o împărţire a sferelor de influenţă la nivel planetar, însoţite poate de noi reglementări şi poate chiar de o nouă jurisdicţie a relaţiilor internaţionale. În acest sens, Republica Kosovo nu este un final, ci un nefericit preludiu.

Astăzi, Europa e de-a dreptul anxioasă înaintea ţintelor americane. Pare că Europa naţiunilor este înlocuită de o Europă a regiunilor, în care aspectul economic este mai important decât suveranitatea statală, de vreme ce independenţa Kosovo este generată şi admisă de puteri occidentale pe criteriu etnic.

Secolul nostru, aflat într-un moment de răscruce mondială a schimbării, pare să fie secolul unei doctrine străvechi şi, totodată, recente: noua ordine mondială. Poate „operaţiunea Kosovo” a fost un balon de încercare pentru o posibilă unificare a lumii prin sciziune, o utopie interesantă, neclară şi periculoasă.

În această anarhie a mutaţiilor, sârbii, sfâşiaţi teritorial, aşteaptă să fie salvaţi de europeni, de americani, de ruşi. Neclarităţi, temeri, nedumeriri, umilinţe, crime sunt pietre de temelie în reconstrucţia lumii după Kosovo.

Surse:

The Western Balkans and the EU: the hour of Europe – Chaillot Papers | June 2011: http://www.iss.europa.eu/uploads/media/cp126-The_Western_Balkans_and_the_EU.pdf

Grace Bolton & Gezim Visoka – Recognizing Kosovo’s independence: Remedial secession or earned sovereignty? http://www.academia.edu/543680/Recognizing_Kosovos_independence_Remedial_secession_or_earned_sovereignty_

Dapo Akande – ICJ finds that Kosovo’s Declaration of Independence not in Violation of International Law: http://www.ejiltalk.org/icj-finds-that-kosovos-declaration-of-independence-not-in-violation-of-international-law/

Adrian Năstase – Predecentul Kosovo?: http://nastase.wordpress.com/2010/07/29/precedentul-kosovo/

Clash of interests on Balkans between USA, Russia, Turkey and the EU – 2010 Moscow Conference on Geopolitics Connecting Geography to Politics: 21st Century Issues and Agendas:  http://rc41.ipsa.org/public/Moscow_2010/Balkans.pdf

Kosovo, Independence for: http://debatewise.org/debates/2679-kosovo-independence-for/

Mariana Brandl–Gherga – Simbolistica editorialelor româneşti – Sindromul Kosovo : http://culturasicomunicare.com/pdf/2008/brandl.pdf

Scroll to Top