Dan Preda, director Radio România Actualităţi, şi Adrian Ursu, realizator Antena 3 – primii invitaţi ai FET în cadrul proiectului “Covering Foreign Policy”

Cu ocazia Zilei Internaţionale a Libertăţii Presei, Fundaţia Europeană Titulescu a organizat miercuri, 7 mai 2014, orele 16:00,  prima dezbatere din cadrul proiectului Covering Foreign Policy. Invitaţii speciali ai acestui eveniment au fost Dan PREDA, director al Radio România Actualităţi, şi Adrian URSU, realizator Antena 3.

“(Pe Dan Preda) cei mai mulți probabil că și-l amintesc transmițând din Orientul Mijlociu începutul războiului din Golf în ianuarie 1991, când lucra ca ziarist doar de câteva luni. În septembrie același an, se afla din nou în zonă și era unul dintre primii care avertiza că regiunea era departe de a fi pacificată și “caii războiului se auzeau nechezând”. Tânărului de numai 28 de ani de la Radio România îi acordau atunci interviuri trei miniștri de externe, precum și președintele de atunci al Israelului. (…) Astăzi, Dan Preda are 50 de ani din care aproape 24 i-a petrecut în Radio, timp în care a fost, rând pe rând, reporter la Ştiri, corespondent de război, acreditat permanent 20 de ani la Consiliul Europei – de unde a transmis în 1993, în direct intrarea României în CE – realizator de emisiuni la RRA şi Radio Bucureşti, redactor şef al Agenţiei Rador şi al Ştirilor iar apoi membru în Consiliul de Administrație al SRR între 2005- 2010 şi membru în Comitetul Director al radioului din 2012. Este absolvent al Facultății de filologie din cadrul Universităţii Bucureşti şi Doctor în Litere din 2004 cu calificativul Cum Laude dar şi al Facultății de Relații Publice şi Comunicare din cadrul SNSPA. A făcut numeroase stagii de lucru: la BBC Londra, la DW Koln, la Consiliul Europei şi Parlamentul European la Strasbourg, dar şi la Washington în calitate de invitat al guvernului american.” (sursa: http://www.dcnews.ro/dan-preda-este-noul-director-al-radio-romania-actualitati_397147.html)

“Regulile de acces în breaslă ar trebui să fie extrem de simple. În primul rând, trebuie să ai o minte extrem de organizată. N-ai voie să fii confuz – asta este prima regulă. A doua regulă, la fel de importantă si din pacate extrem de neglijată, este o buna cunoaştere a limbii române. Iar a treia regulă e să o faci cu pasiune. Nu e o meserie să o faci pur şi simplu. De altfel, sunt multe meserii pe care nu poţi să le faci fără pasiune, dar în jurnalistică în mod special n-ai program fix, n-ai momente de pauză. Dacă treci pe strada pe lângă ceva ce-ar putea deveni subiect de presa şi îl consideri un lucru banal, e clar că trebuie sa îţi cauţi alt serviciu.(…) Cred că cea mai mare provocare pentru adevărații ziarişti este să simtă încotro se îndreaptă România şi, implicit, şi publicul lor. Trebuie să aibă fler să anticipeze, într-un fel, ceea ce se va întâmpla peste un an, doi, trei… Fiindcă, dacă ne uităm în urmă la cei 15 ani de presă românească, vom constata schimbări uriașe şi evoluții cu adevărat spectaculoase. În mod evident, aceste transformări vor continua şi marea provocare, pentru un ziarist, este să le simtă direcţia şi să meargă cu un pas înaintea lor sau, după caz, să le împiedice. Dacă anticipezi această evoluţie sau involuţie poţi să acţionezi eficient în a salva ceea ce se cheamă demnitatea breslei asteia, oricât de patetic ar suna…” (sursa: http://www.ele.ro/monden/vedete-romanesti/adrian-ursu-interviu-17819)

Documentul-platformă pregătit de FET:

Jurnalism şi spaţiu public. O perspectivă istorică

dr. Raluca Tudor

Cel mai vechi produs jurnalistic cunoscut este Acta Diurna, o foaie care circula în Roma Antică. Publicată zilnic în 59 e.n., era afişată în locurile publice şi conţinea evenimentele sociale şi politice cele mai importante. În China, la sfârşitul secolului al IX-lea apărea lunar Kin Po – o foaie de informare emisă de autorităţi. În anul 1361 publicaţia devine săptămânală, iar începând cu anul 1830 cotidiană. Şi-a încetat apariţia  în 1911, la stingerea disnatiei C’hing (Britanica, 1996, Albert, 1970). Deşi nu toţi istoricii presei recunosc calitatea de precursor al presei scrise Actei Diurna şi e contestată şi apartenenţa la presă şi foii emise de-a lungul dinastiei T’ang, cel puţin cea din urmă a dovedit clar că a evoluat către formele jurnalistice specifice epocilor parcurse. Ce au în comun cei doi strămoşi ai presei? Îndeplinesc funcţia de informare necesară în orice societate structurată. Specificul lor este că sunt emise de autoritate şi au în vedere legătura cu cetăţenii, prin intermediul cunoscătorilor de carte. Chiar dacă nu au îndeplinit funcţiile pe care i le atribuie presei scrise teoria spaţiului public enunţată de Habermas, trebuie să le recunoaştem celor două publicaţii rolul de intermediat între categoria socială dominantă şi publicul larg şi rolul lor informativ.

Încă din secolul al XIV-lea apare în Europa Occidentală o nouă categorie profesională: les nouvellistes se numeau membrii ei în Franţa, sau menanti în Italia – este vorba despre scriitorii de ştiri. Informaţia devenise deja o marfă şi o reţea de producţie şi difuzare de ştiri pentru uzul capetelor încoronate, al nobililor şi al comercianţilor care străbăteau Europa. Perioada de maxim avânt al acestor ştiri scrise de mână, numite avvisi în italiană, este sfârşitul secolului al XVI-lea. Pe fondul Renaşterii şi apoi al Reformei şi sub impactul noilor descoperiri geografice, într-un context politic agitat, în secolul al XV-lea setea de informaţie este resimţită acut. Descoperirea şi rapida răspândire a tiparului pe bătrânul continent antrenează apariţia unor foi volante sau caiete cu 4 până la 16 pagini tipărite. Publicaţiile, purtând denumirea de relationes în latină, occasionnels în franceză, zeitungen în germană, gazzetas sau corantas în italiană, corespundeau celor trei mari categorii de jurnalism: informaţie de actualitate, fapt divers şi opinie. Distribuţia se făcea prin librării sau prin colportaj (Albert, 1970). Apariţiile constante îşi au originea în calendarele şi almanahurile tipărite, pe de o parte, şi în deja îndelungata practică a jurnalelor de călătorie, pe de alta. Cele două forme de consemnări sunt la originea periodicităţii fixe, iar numele de jurnal va înlocui treptat şi fragmentar pe cel de gazetă. Primele publicaţii cu apariţie constantă au fost în 1609 în Germania şi Anvers. Una dintre primele publicaţii de informaţii externe a fost Weekely News from Italy, Germany, Hungaria, Bohemia, the Palatinate, France and the Law countries, apărută la Londra, în 1622.

Încă de la începuturile sale, presa a stârnit nu numai interesul puterii, dar şi dorinţa de control. Pe fondul luptelor religioase şi al creşterii conflictelor între diversele zone de putere europene, începe să se resimtă nevoia de informaţie externă, dar de astă dată ghidată de interese de securitate. În scrierile lui Bacon, cuvântul „informaţie” este echivalent cu intelligence, iar culegerea informaţiei este atributul Intelligence of State. Apare o nouă practică de comunicare a călătoriei – spionajul, un nou tip de informaţii – cele secrete, şi un nou format – cifrul. Francis Bacon, teoreticianul metodelor experimentale avea o adevărată obsesie pentru secret. Între anii 1576-1579, cînd era consilier de ambasadă într-o Franţă dezbinată de războiul religios, pune la punct un sistem de comunicare cifrată (Mattelard, 2003).

Istoria presei este, în fapt, o continuă luptă pentru dreptul la liberă exprimare şi cenzură. În Franţa, în anul 1631, apariţia primului săptămânal La Gazette a fost posibilă numai după acordarea unui privilegiu regal care asigura “dreptul de tipărire şi vânzare […] a ştirilor şi relatărilor a tot ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă în interiorul şi în afara regatului” lui Théophraste Renaudot (Albert, 1970: 11). Gazeta era oficiosul curţii, iar când acelaşi Renaudot a încercat să practice jurnalismul de analiză şi comentariu în Relations des nouvelles du monde, a fost nevoit să închidă publicaţia. Faţă de înăsprirea cenzurii, gazetarii francezi recurg la tipărirea publicaţiilor în străinătate. Cele mai multe gazete clandestine erau tipărite în Olanda, ţara cu legislaţia presei cea mai laxă. Părintele periodicului francez afirma: “Voi face numai o rugăminte prinţilor şi statelor străine să nu piardă timpul inutil încercând să oprească trecerea Nouvelles… căci sunt ca torentele care se umflă pe măsura piedicilor pe care le întâlnesc” (în Albert, 1970: 12). Cenzura a avut un dublu efect asupra presei franceze: pe de o parte a menţinut presa oficială la un nivel mediocru în absenţa cooperării oamenilor de litere, iar pe de altă parte a menţinut pe piaţa de informaţie nouvellistes, precursorii jurnaliştilor de investigaţie de astăzi. În perioada Vechiului Regim, munca omului de presă interfera cu cea a spionului în căutarea de informaţii într-un mediu strict supravegheat de poliţie. O presă subversivă, la limita dintre zvon şi informaţie, scrisă de mână, circula paralel şi în concurenţă cu cea oficială tipărită şi controlată de state. Acest fenomen explică faptul că profesia de nuvelist va supravieţui încă două secole după apariţia tiparului.

Presa insulară s-a bucurat de un mai mare grad de libertate şi de concursul marilor scriitori. De aceea nivelul publicaţiilor era net superior faţă de cel din presa franceză. Structura politică a ţării, cu două partide politice puternice, a făcut ca de la început presa să fie angajată politic. Cu toate acestea, între 1632 şi 1641, nu a fost permisă decât difuzarea informaţiilor oficiale, fiind interzise chiar şi ştirile externe. Unul dintre oamenii de presă care au avut de suferit pentru dreptul la opinie a fost Daniel Defoe (fondatorul publicaţiei Review) care a fost condamnat la stâlpul infamiei, în 1703. Scriitorul, în loc însă să fie batjocorit de mulţime a fost ovaţionat şi felicitat (Dobrescu, Bârgăoanu, 2003). Trebuie remarcat însă, că cenzura din Marea Britanie era mai focalizată asupra cărţii, iar acest lucru a favorizat dezvoltarea periodicelor, permiţând ca unul dintre primele cotidiene – The Daily Courant – să apară la Londra în 1702. Deja în 1750, în capitala Angliei tirajul săptămânal era de 100.000 de exemplare.

În Germania, presa nu a avut de înfruntat numai regimul dur de autorizare şi cenzură instaurat de autorităţile imperiale, dar şi abuzurile potentaţilor landurilor. În aceste condiţii, conţinuturile erau lipsite de interes, tirajele mici şi subzistenţa periodicelor precară. În imperiul Habsburgic situaţia era încă şi mai rea până în 1781, când Joseph al II-lea a acordat presei o libertate considerabilă.

Este de remarcat faptul că, în momentele în care cenzura internă era sufocantă, publicaţiile îşi găseau o resursă de supravieţuire în ştirile externe. Interesul de care se bucurau din partea publicului larg provenea din curiozitatea faţă de o alteritate care era foarte dificil de cunoscut prin contact direct şi din interesul comercianţilor de a se racorda la pieţele externe. Cenzura nu s-a manifestat de-a lungul istoriei presei numai la nivel legislativ. Cenzura economică practicată şi astăzi a îmbrăcat diverse forme, începând cu taxele de timbru aplicate în Marea Britanie şi în Germania în secolul al XVIII-lea.

În Europa, în sec. XVIII, ziarele au căpătat libertatea de care se bucură şi azi. A urmat o dezvoltare şi o diversificare continuă, acompaniate de stabilizarea genurilor publicistice şi de profesionalizarea ziariştilor.

O formă de restrângere a dreptului la informare din surse multiple începe să se manifeste de la apariţia primelor mari agenţii de presă internaţionale (Havas, Wolff, Reuter, Associated Press), începând cu mijlocul secolului al XIX-lea. În loc să concureze liber pe piaţa de informaţie, Havas, Wolff şi Reuter semnează un acord în 1859, iar în 1872 li se alătură Associated Press. O primă formă  de împărţire a lumii în zone de influenţă informaţională are loc odată ce aceste acorduri rezervau domenii geografice exclusive fiecăreia dintre semnatare (Albert, 1970: 37). După Primul Război Mondial a fost evident pentru state că agenţiile de presă reprezintă un puternic instrument de propagandă. Controlul lor şi influenţarea opiniei publice naţionale şi internaţionale prin această pârghie mediatică nu întârzie să apară. În contextul interbelic şi pe fondul crizei economice mondiale, acordurile dintre cele mai mari agenţii de presă nu mai operează, iar prima victimă a concurenţei libere pe piaţa de informaţie este agenţia Havas. În 1944 locul ei este luat de agenţia de stat France Presse, care „datorită calităţii serviciilor reuşeşte să reia pe piaţa mondiala a informaţiei locul ocupat de agenţia Havas înainte de război” (Albert, 1970: 121).

În mod paradoxal, până spre mijlocul secolului al- XIX-lea, ştirile externe sunt furnizate de jurnaliştii localnici din ţările străine. Scriitorii romantici sunt primii care călătoresc pentru a scrie, şi sunt urmaţi de jurnaliştii care transmit din teritoriile străine (Venayre, 2007: 46-56). Epoca marilor reportaje sociologice în teritorii exotice la început şi în căutarea exotismului de acasă coincide cu perioada de maximă înflorire a publicaţiilor de tip magazin (Martin, 2007: 118-129). Magazinele populare vor fi şi primele care vor suporta cheltuielile de călătorie ale jurnaliştilor. Telegraful electric va da un nou imbold acestei practici jurnalistice. Concurenţa acerbă dintre publicaţiile populare vor duce la inventarea unei noi specializări în rândul jurnaliştilor. Deşi încă nu s-a inventat încă sintagma, primii corespondenţi de război participă la războaiele balcanice din anii 1870. Séguin, trimisul publicaţiei Télégraphe, este ucis în 1881, când transmitea în timpul luptelor pentru cucerirea Tunisiei. Olivier Pain dispare câţiva ani mai târziu în Sudan. Frédéric Naudeau, corespondentul lui Journal pe lângă armata rusă în timpul războiului ruso-japonez, este luat prizonier de armata adversă (Martin, 2007: 119-121).

O formă de limitare a libertăţii presei de o duritate extremă este cenzura de război. Metternich afirma, în 1805, că „gazetele folosesc lui Napoleon cât o armată de 300.000 de oameni …” (Şeicaru, 2007: 170). Epoca de aur a gazetăriei se încheie odată cu prima zi a Marelui Război. Cenzura a început să funcţioneze în toate ţările, pe măsură ce au intrat în război. Numai presa engleză a continuat să fie liberă. În Franţa cenzura s-a instalat din prima zi a războiului. „Ca orice cenzură a fost stupidă”  (Şeicaru, 2007: 106). În România, decretul de instituire a cenzurii a fost publicat în 10 ianuarie 1916 (Petcu, 2012).

Un exemplu istoric este cel al singurei publicaţii româneşti care străbate întreaga perioadă a Primului Război Mondial – Neamul Românesc. Editat şi difuzat de Nicolae Iorga, care de altfel scria şi cea mai mare parte din conţinut, periodicul a avut un rol fundamental în însufleţirea armatei române şi în mobilizarea civililor pentru efortul de război, mai ales în perioada refugiului de la Iaşi. Publicaţia îndeplinea şi funcţia de combatere a acţiunilor propagandistice ale duşmanului (Tudor, 2014). Nu trebuie neglijat faptul că Iorga era, în epocă, „unul din rarii agitatori de mase care putea să exalte opinia publică” (Şeicaru, 2007, p 277) şi că influenţa Neamului Românesc în timpul refugiului a fost mai puternică decât a ziarului România, publicat din ianuarie 1917 la Iaşi cu sprijinul  Marelui Cartier General al Armatei (Şeicaru, 2007, p 278). Şi totuşi, nu rare sunt numerele în care spaţiile albe poartă ştampila cenzurii, culminând cu exemplarul în care ¾ din prima pagină, rezervată în mod tradiţional opiniilor lui Iorga, a fost cenzurată.

Una dintre formele de manifestare a regimurilor autoritare este îngrădirea libertăţii presei, până la totala ei suprimare. Exemple istorice din Europa sunt presa germană în timpul regimului nazist, total subjugată intereselor puterii totalitare, şi presa rusă sub puterea bolşevică. Presa franceză sufocată de cenzură în timpul regimului de la Vichy se mută în zona neocupată, iar în partea de nord a Franţei, sub coordonarea grupurilor de rezistenţă, apar o mulţime de foi clandestine efemere. Rezistenţa înfiinţează chiar un birou de informaţii pentru străinătate (Albert, 1970). Un exemplu contemporan este Coreea de Nord, de unde ştirile externe provin aproape exclusiv de la autorităţile comuniste.

Forme ale controlului puterii asupra presei  se manifestă prin restricţionarea accesului la hârtie, la tipar sau la distribuţie. De acest tip de constrângeri s-a folosit regimul bolşevic în Rusia imediat după preluarea puterii, pentru a scoate de pe piaţă publicaţiile burgheze. Iar în Franţa postbelică, abia în 1950 s-au ridicat total restricţiile asupra hârtiei.

După cea de-a două conflagraţie mondială, presa din RFG s-a dezvoltat pe baza licenţelor acordate cu titlu personal unor personalităţi necompromise de colaborarea cu regimul nazist. Această strategie a dus la o mai accentuată regionalizare a presei şi la funcţionarea unor lanţuri de producţie şi difuzare bazate pe colaborarea mai multor publicaţii regionale. În scurt timp tirajele au avut creşteri fulminante: de la 6 milioane de exemplare în 1945, la 13,6 milioane în 1950 şi 18,1 milioane de exemplare în 1960 (Albert, 1970). Presa britanică, ce nu a fost afectată substanţial de cenzură în timpul răboiului, s-a dezvoltat până la atingerea propriilor limite şi la autocanibalizare. În timpul crizei presei, s-a dovedit că mecanismele de autoreglare a pieţei nu sunt suficiente şi a  fost necesară înfiinţarea unui organism de reglementare a concurenţei.

Al doilea război mondial a consacrat radioul ca un mediu de propagandă redutabil, capabil să ocolească mijloacele de cenzură specifice presei scrise. Este incontestabil succesul Radio BBC pe frontul informaţiei. Tot războiul este catalizatorul unor studii fundamentale asupra impactului informaţiei asupra maselor. Acest corp de cercetări sistematice, centrate pe efecte, vor sta la baza constituirii ştiinţelor comunicării.

Deşi televiziunea luase avânt în Marea Britanie încă înainte de război – în 1939 erau deja 20.000 de receptoare şi în America făcea primii paşi – la intrarea SUA în război erau 5.000 de abonaţi, conflagraţia mondială i-a amânat boom-ul până după 1945. Televiziunea se instalează ca regină a mijloacelor de comunicare în masă prima dată în Statele Unite: în 1947 erau 30.000 de televizoare, în 1950, 4 milioane, în 1952, 15 milioane pentru ca în 1961, fiecare cămin american să aibă un aparat de recepţie tv (Dobrescu, Bârgăoanu, 2003: 79). Cu o întârziere de zece ani, hegemonia televiziunii se instalează şi în Europa. Presa scrisă se vede concurată, pe de o parte, de fluxul de ştiri transmise imediat de radio şi, pe de alta, de puterea de penetrare a imaginii. În epocă, anunţata moarte a presei scrise este evitată prin repoziţionarea pe piaţa informaţiei. Supravieţuiesc publicaţiile care cultivă comentariul de calitate şi cele care mizează pe incapacitatea tehnică a televiziunii de a cuprinde faptul divers – tabloidele. Suplimentele de duminică sufocă publicaţiile de tip magazin, care avuseseră perioada lor de glorie la începutul secolului XX.

Tot în perioada imediat următoare războiului îşi au originile primele trusturi multimedia. Contextul general conduce către o depolitizare a presei care, făcându-şi un titlu de glorie din independenţa politică, devine din ce în ce mai dependentă de logica financiară. Trustizarea multimedia are drept consecinţă directă concentrarea informaţiei. Spre sfârşitul anilor 90 se constată şi monopolizarea dreptului la cuvânt de către panelişti. Aceştia sunt, în viziunea lui Bourdieu (1997: 78) persoane publice dispuse să apară oricând şi oriunde, având păreri despre orice. Fără a avea vreo competenţă deosebită în vreun domeniu, aceste persoane se legitimează prin apariţia publică, într-un cerc vicios care are ca efect simplificarea demagogică a informaţiei. Logica economică impune un nou tip de cenzură, care filtrează accesul în spaţiul mediatic al profesioniştilor din televiziune şi al invitaţilor. Invitaţii de profesie devin ei înşişi centre de putere şi nu de puţine ori, în spatele opiniilor pe care le difuzează prin diversele mijloace ale aceluiaşi trust, sunt interese de grup politice şi financiare care trebuie promovate în spaţiul public. Concurenţa crescută în domeniul televiziunii aduce după sine goana după ultima ştire şi după senzaţional, având ca efect o viziune dezistoricizată şi atomizată asupra realităţii. Locul editorialistului şi al reporterului special este luat de animator. Bourdieu (1998) semnalează discrepanţa dintre nivelurile de salarizare ale oficianţilor spectacolului şi ale jurnaliştilor de televiziune. Aceşti factori fac ca informaţiile care au într-adevăr a face cu interesul public să se găsească înecate în spectacolul vieţilor private etalate public. În locul cenzurii, se manifestă insidios autocenzura şi dorinţa de integrare  într-un sistem cinic care îşi apără propriile interese, sub masca adaptării la modernitate şi a lărgirii curiozităţii fiecăruia (Bourdieu, 1998: 86-87).  După cum însuşi Habermas comenta în cuvântul înainte la ediţia din 1990 a tezei Sfera publică şi transformarea ei structurală: “În aceste împrejurări a apărut o nouă categorie de influenţare, în speţă puterea mediatizatoare, care, organizată în vederea manipulării, i-a răpit principiului publicităţii nevinovăţia. Sfera publică prestructurată şi, în acelaşi timp, dominată de mass-media s-a transformat într-o arenă privată de putere, în cadrul căreia, prin teme şi contribuţii, se dă lupta nu numai pentru influenţă, ci şi pentru o eficientă dirijare a fluxurilor de comunicare, cât mai bine disimulată în intenţiile ei strategice.” (Habermas, 2005: 27).

Pe fondul criticilor mijloacelor analogice de comunicare în masă ca factori de propagandă, manipulare şi persuasiune (Tran, Stănciugelu, 2003), apariţia şi rapida proliferare a reţelei digitale a fost privită de optimişti ca o cale de eliberare a informaţiei de servituţile proceselor de gate-keeping, framing şi priming. Primii concurenţi digitali ai mass media tradiţionale au fost site-urile de ştiri. Concurenţă inegală care naşte şi primele îngrijorări. Dereglementarea mediului virtual lasă loc la expunerea oricăror idei, fapte şi opinii, ceea ce, în principiu, duce la diminuarea eficacităţii cenzurii, ca efect pozitiv, dar şi la lipsa de control asupra adevărului informaţiilor produse şi difuzate ca efect negativ. Gratuitatea informaţiei difuzate în spaţiul virtual a fost considerată ca o formă de democratizare a accesului la informaţie, dar este în acelaşi timp o lovitură dată presei tradiţionale care cheltuieşte pentru producerea şi difuzarea informaţiei şi cere bani sub o formă sau alta consumatorilor. Dereglementarea spaţiului digital loveşte în drepturile autorilor şi lasă la discreţia oricărei persoane care are abilităţile tehnice de a face un site posibilitatea să preia şi să difuzeze gratis orice informaţie. Reglementările successive care au ca obiectiv limitarea pirateriei pe Internet, sunt ineficiente în protejarea dreptului producătorului asupra informaţiei.  În umbra dreptului la informare a publicului, de cele mai multe ori producţia de ştiri online este înlocuită de interpretare şi colportaj. Dar şi profetizata democraţie a accesului publicului la informaţia online s-a dovedit a fi limitată. Cercetările au evidenţiat inegalităţi accentuate între accesul la tehnologia digitală şi la reţeaua de Internet dintre membrii societăţilor avansate din punct de vedere economic şi tehnologic şi ţările în curs de dezvoltare. Chiar dacă aceste inechităţi tind să se diminueze pe măsura banalizării tehnologiei şi extinderii reţelei, rămân barierele generaţionale, de gen, de aculturaţie digitală.

Odată cu apariţia platformei web 2.0 care permite fiecărui utilizator să devină şi producător de conţinut, a apărut sintagma citizen journalism, care desemnează acţiunea cetăţeanului (fără o pregătire profesională în domeniul presei) care desfăşoară activităţi de culegere, producţie şi difuzare de informaţie în spaţiul virtual. Avantajul unui mijloc tehnic maleabil, care să faciliteze interconectarea conţinuturilor şi dialogul asincron între producătorii – consumatorii de conţinut, şi care permite producătorului să se adapteze din mers exigenţelor publicului, a făcut ca blog-urile să devină noii concurenţi ai presei tradiţionale şi ai celei digitale. Concurent care, cel puţin pe piaţa românească, a reuşit să scoată deja din circuit publicaţiile de călătorie tipărite şi ridică probleme serioase site-urilor de specialitate (Tudor, 2013).

Eficienţa tehnologiilor digitale de comunicare interconectate a fost dovedită în timpul atentatelor teroriste de la 11 septembrie 2001, când imaginile filmate de oameni obişnuiţi cu telefoanele mobile au fost difuzate pe Internet înainte ca televiziunile să ajungă la faţa locului. Blogurile au difuzat informaţii pentru lumea întreagă în timpul evenimentului şi apoi au preluat funcţia de platformă de dezbatere asupra cauzelor şi implicaţiilor celor întâmplate (Guţu, 2007). Totuşi, după primul val de optimism care declara noua tehnologie ca pe o formă de comunicare mai democratică faţă de media tradiţionale sau chiar faţă de platforma web 1.0 şi ca pe un mijloc neîngrădit de acces la informaţii, cercetările empirice au evidenţiat şi scăderile. Orice alfabetizat tehnologic poate să producă şi să difuzeze conţinut, dar atingerea unei audienţe semnificative depinde de abilităţile comunicaţionale şi relaţionale ale individului, de notorietatea din spaţiul real.

Studiile asupra conţinuturilor din blogosferă au dovedit că cele mai multe bloguri preiau informaţia din mass media şi o interpretează şi o redifuzează, aportul de informaţie nouă fiind mult mai redus decât s-ar fi crezut. Mai mult, s-a dovedit că tematica celor mai influente bloguri este trasată de agenda mass media, manifestându-se în spaţiul virtual clasicul proces agenda setting (Haas, 2009). În final, blogurile, în loc să fie o sursă alternativă de informaţie şi un spaţiu de dezbatere critică a ideologiei dominante, de cele mai multe ori nu fac decât să o întărească prin repetare şi personalizare.

Anonimatul pe care îl oferă Internetul a fost privit ca o facilitate pentru producătorii de conţinut din ţările cu regimuri autoritariste. Reversul medaliei s-a văzut în 2006, când bloggeri chinezi au intoxicat spaţiul virtual cu informaţia falsă că autorităţile ar fi arestat trei dintre cei mai critici producători de conţinut. BBC, Reuters şi Reporteri fără Frontiere au preluat şi difuzat informaţia fără a o verifica (Guţu, 2007).

Nu trebuie neglijat faptul că cenzura funcţionează şi în spaţiul virtual – ţări precum China, Venezuela, Arabia Saudită, Iran, Libia, Egipt, Turcia (Freedom House, 2014, euronews,  2014) blochează conţinuturile considerate periculoase. Primăvara arabă a pus în evidenţă capacitatea platformelor sociale digitale de a mobiliza mase mari de oameni şi a amorsa schimbări sociale în spaţiul real. Totuşi, sub vălul cenzurii oficiale, se ascunde caracatiţa islamistă (Gonzales-Quijano, 2012) şi de libertatea de expresie în reţelele digitale profită şi actorii cu interese politice şi economice globale. De altfel, Domique Wolton atrăgea atenţia încă din 1999 că tocmai pentru că pe Internet oricine poate să spună orice, riscurile manipulării sunt mai mari. Până la urmă, diversitatea suporturilor tehnice nu asigură nici pluralitatea vocilor şi nici independenţa celor care furnizează conţinuturile. Melinescu (2013: 17-18) aduce în discuţie implicaţiile extinderii fenomenului de trustizare mediatică în conglomerate mixte analogico-digitale: “…concentrarea unor mijloace de comunicare mai numeroase sub aceeaşi autoritate prin preluări şi fuziuni corporatiste transformă aceste mijloace în entităţi economice puternice, tot mai puţin stimulate să examineze atent sistemul politico-social care le alimentează.” Observaţia este cu atât mai pertinentă cu cât deţinătorii marilor conglomerate mediatice au interese economice globale, cu posibile implicaţii politice locale sau geostrategice.

În mod paradoxal, pe măsură ce lumea devine tot mai interdependentă şi se apropie din ce în ce mai mult de modelul de “sat global” lansat de McLuhan cu câteva decenii înaintea erei digitale, ştirile externe ocupă un loc din ce în ce mai marginal în mass media. Dezbaterea pe care o lansează în spaţiul public Fundaţia Europeană Titulescu are ca temă centrală “Rolul mass-media în (in)formarea opiniei publice cu privire la relaţiile internaţionale”.

 

Bibliografie:

Albert, P. (1990), Histoire de la presse, Presses Universitaires de France,

Bourdieu, P (1999) [1997], Televiziunea, jurnalismul şi politica, in Contraofensive, Ed. Meridiane, Bucureşti, pp 76 – 85.

Bourdieu, P (1999) [1998], Întoarcere asupra televiziunii, in Contraofensive, Ed. Meridiane, Bucureşti, pp 86 – 93.

Dobrescu, P., Bârgăoanu, A. (2003), Masss media şi societatea,  Ed. Comunicare.ro, Bucureşti.

Haas, Tanni. “Blogs and Bloggers.” Encyclopedia of Journalism. 2009. SAGE Publications. 3 May. 2010. <http://www.sage-ereference.com/journalism/Article_n44.html>.

Jurgen Habermas, Sfera publică şi transformarea ei structurală, comunicare.ro, Bucureşti, 2005.

González-Quijano, Y. (2012). Arabités numériques (2/2): le printemps du Web arabe, Sindbad.

Guţu, D. (2007), New Media, Ed. Tritonic, Bucureşti.

Iorga, N. (1916-1918), Neamul Românesc, Bucureşti, Iaşi, Văleni

Mattelart, A.M. (2003), Histoire de la société de l’information, Edition La Découverte, Paris.

Martin, M. (2007),  Le voyage du grand reporter, de la fin du XIX siècle aux années 1930, in Le temps des Médias, Revue d’histoire, n° 8 automne, pp. 118-129.

Nicolae  Melinescu, O viziune despre televiziune, Master Print  Super Offset Bucureşti, 2013;

Petcu, M. (coord.) (2012), Istoria jurnamalismului din România în date. Enciclopedie cronologică, Polirom, Iaşi.

Pulvar (2013), La Liberté « d’oppression » des médias en démocratie, in Benavides, C., Fejic, N., & Palmiste, C. (coord.), Libertés et oppressions: approches pluridisciplinaires. Editions L’Harmattan, Paris.

Şeicaru, P. (2007), Istoria presei, ediţie îngrijită de George Stanca, Ed. Paralela 45, Bucureşti.

Tran, V., Stănciugelu, I. (2003), Teoria comunicării, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti.

Tudor, R. (2013), “Re-mediatizarea formelor şi conţinuturilor jurnalismului tradiţional de călătorie în blogurile personale”, in Jurnalismul traditional şi New Media, (coord.) Ilie Rad, Tritonic, Bucureşti, pp 193-216.

Tudor, R. (2014), Nicolae Iorga editorialist în vreme de război. Reprezentarea duşmanului în editorialele din Neamul Românesc 1916-1918, Comunicare prezentată la Congresul Naţional de Istoria Presei, ediţia a VII-a, Galaţi, 4-5 aprilie 2014.

Venayre, S. (2007),  Le voyage, le journal et les journalistes au XIX-ème siècle, in Le temps des Médias, Revue d’histoire, n° 8 automne 2007, pp. 46-57.

Wolton, D. (2012) [1999], Internetul. O teorie critică anoilor media, Ed. comunicare.ro, Bucureşti.

http://fr.euronews.com/2014/03/27/la-turquie-renforce-la-censure-sur-internet/

http://fr.rsf.org/barometre-de-la-liberte-de-la-presse-journalistes-tues.html?annee=2013