Statele Unite trebuie să-și redobândească integral puterea

Decizia Președintelui SUA, Donald Trump, de a merge pe cont propriu în privința pandemiei de coronavirus nu este decât cea mai recentă manifestare a declinului leadership-ului global al Statelor Unite. Chiar și înainte ca acest virus să lovească, exista un acord bipartizan larg în privința faptului că Washington-ul ar trebui să-și reducă angajamentele externe și să se concentreze pe problemele interne. Costul economic și social al pandemiei nu va face decât să întărească această poziție. Mulți americani – și nu doar susținătorii președintelui – cred că aliații Statelor Unite au profitat de țara lor. Că prețul plătit pentru leadership-ul internațional a fost prea mare. Și-au pierdut răbdarea în fața războaielor fără sfârșit și a intervențiilor în alte țări.

Statele Unite rămân cea mai puternică țară din lume, atât economic cât și militar. Și totuși, la aproape trei decenii de la victoria lor în Războiul Rece și de la prăbușirea Uniunii Sovietice, se confruntă cu provocări pe mai multe fronturi. China și Rusia își întăresc capacitățile militare și caută să-și extindă influența la nivel mondial. Coreea de Nord reprezintă o amenințare din ce în ce mai mare și mai sofisticată în Asia de est, iar Iranul rămâne un adversar în Orientul Mijlociu. După 19 ani de război, mii de soldați americani rămân în Afganistan și Irak, iar Statul Islamic continuă să organizeze atentate teroriste. Diviziuni serioase există între aliații europeni cei mai importanți ai SUA. Iar acum, aproape fiecare țară din lume se luptă cu consecințele devastatoare ale pandemiei.

În absența întoarcerii leadership-ului american, aceste provocări vor crește, aducându-ne mai aproape de o lume fără scrupule a celor puternici și mai departe de cea creată prin cooperarea internațională și prin rezolvarea pașnică a conflictelor. Însă, o astfel de reîntoarcere presupune, mai întâi de orice, o remediere a defectelor fundamentale ale politicii externe a SUA după sfârșitul Războiului Rece. Washington-ul a devenit extrem de dependent de mijloacele sale militare și și-a neglijat serios instrumentele non-militare de putere care, pe cale de consecință, au slăbit. A încercat să dezvolte și să implementeze politici prin folosirea structurii de securitate națională și a birocrației care fusese creată pentru Războiul Rece și care, după 1940, s-a schimbat dramatic. Dacă nu va exista o reținere militară mai mare și dacă nu vor avea loc restructurări și reforme instituționale majore, politicienilor americani le va fi din ce în ce mai greu să-i convingă pe cetățeni să susțină rolul de lider global atât de esențial în protejarea securității și economiei Statelor Unite. Și, fără un leadership american, ne așteaptă cu adevărat zile negre.

Să alegem creierul în locul mușchilor

O armată puternică stă la baza oricărui instrument american de putere, așa că fiecare președinte al SUA trebuie să se asigure că ea este cea mai performantă și cea mai avansată din lume, din punct de vedere tehnologic, capabilă să gestioneze amenințări venite atât din partea actorilor non-statali, cât și a marilor puteri. Îndeplinirea acestei responsabilități va deveni și mai dificilă atâta timp cât pandemia împinge guvernul înspre a reduce cheltuielile privind apărarea.

Oricât de esențial ar fi să construim și să menținem o armată puternică, este la fel de important – sau chiar mai mult – să știm când și cum să o facem. Când sunt puși în fața luării deciziei de a folosi sau nu puterea militară, președinții trebuie să-și definească mai bine obiectivele. Ce se așteaptă de la trupe? Resursele sunt adecvate misiunii? Dacă misiunea se schimbă, așa cum s-a întâmplat în Somalia, în timpul președintelui Clinton (de la ajutor umanitar la instaurarea păcii și întărirea guvernării), și în Irak, în timpul președintelui George W. Bush (de la răsturnarea lui Saddam la ocupație, lupta împotriva insurgenților și construirea unei națiuni), există o schimbare cuantificabilă în privința resurselor care sunt alocate? Există o discrepanță între aspirațiile SUA și capabilitățile SUA, așa cum este cazul în Afganistan?

A găsi răspunsul corect la aceste întrebări s-a dovedit a fi dificil în ultimele decenii. Obiectivul oricărei intervenții militare trebuie să fie clar iar strategia și resursele alocate trebuie să fie adecvate în vederea atingerii obiectivului urmărit. Sensibili la politica internă, președinții sunt tentați, câteodată, să utilizeze suficientă forță militară pentru a evita un eșec, dar insuficientă pentru succesul efectiv. O astfel de abordare nu este doar stupidă strategic, ea este și imorală. Viețile americanilor în uniformă nu trebuie, pur și simplu, aruncate când apare vreo problemă sau risipite în urma unor eforturi făcute cu jumătate de măsură sau impulsive. Când e vorba de folosirea forței militare, cuvintele lui Yoda din Războiul Stelelor sunt foarte potrivite: ”Fă. Sau nu face. Nu există ”să încercăm”.

Președinții trebuie să fie preocupați de extinderea graduală a efortului militar în scopul de a atinge obiective noi și mai ambițioase care nu fuseseră vizate inițial. Deseori, o dată ce aceste obiective sunt realizate, liderii se simt încurajați să țintească unele mai mari. O astfel de situație s-a petrecut în administrația Clinton, când Statele Unite au trimis trupe în Somalia, în 1993 (pentru a împiedica dezastrul umanitar), în Haiti, în 1994 (după ce au răsturnat dictatura militară). La fel și în administrația condusă de George W. Bush, după ce Statele Unite i-au înlăturat pe talibani în Afganistan (în 2001) și pe Saddam în Irak (în 2003).

Intervenția în scopul de a împiedica masacrarea civililor nevinovați a devenit una dintre rațiunile cele mai frecvente pentru folosirea forței, după terminarea Războiului Rece. Dar astfel de conflicte ridică întrebări spinoase în sine. Înainte de a interveni militar, liderii trebuie să evalueze dacă interesele vitale ale SUA sunt cu adevărat amenințate, cât de realiste sunt obiectivele, disponibilitatea altora de a se alătura acestei intervenții, costurile umane și financiare potențiale pe care ea le implică și ce ar putea să meargă prost o dată ce trupele americane ajung pe teren. Acestea sunt niște întrebări grele dar ele trebuie abordate cu ochii larg deschiși. Linia de demarcație pentru o intervenție militară americană în situații care nu protejează interesele naționale vitale ar trebui să fie foarte sus.

Unii politicieni de stânga sunt convinși că Statele Unite trebuie să intervină pentru a proteja civilii, precum în Libia, Sudan sau Siria. Unii politicieni de dreapta sunt în favoarea folosirii forței împotriva Chinei, a Iranului sau a Coreei de Nord, sau doresc să acorde asistență militară consistentă Ucrainei sau Siriei. Un președinte care ignoră una sau cealaltă dintre tabere este considerat fie impotent moral, fie laș.

Consecințele unei intervenții militare insuficient planificate pot fi devastatoare. Luați, de exemplu, intervenția SUA din Libia, în 2011, față de care eu m-am opus. O dată ce președintele Obama a decis-o, administrația a făcut două greșeli strategice. Prima a fost extinderea misiunii umanitare inițiale a NATO de la simpla protecție a oamenilor din estul Libiei împotriva președintelui Gaddafi, la răsturnarea regimului acestuia. NATO ar fi putut să traseze o linie între capitală și orașul estic Benghazi; o zonă de interdicție a zborurilor și a atacurilor împotriva forțelor terestre ale lui Gaddafi ar fi putut proteja civilii din estul țării fără a distruge guvernul de la Tripoli. În aceste circumstanțe, poate ar fi fost posibilă găsirea unei oarecare forme de coabitare politică.

Așa cum am spus și la vremea respectivă, Gaddafi renunțase la programul său nuclear și nu amenința în niciun fel interesele americane. Fără discuție, era un dictator detestabil și vicios, dar prăbușirea totală a regimului său a făcut ca 20.000 de rachete sol-aer și nenumărate alte tipuri de arme din arsenalul acestuia să ia drumul Africii și al Orientului Mijlociu, să facă posibilă izbucnirea unui război civil care a aruncat Libia în haos, a deschis ușa pentru afirmarea ISIS în această țară și a dat șansa Rusiei de a pretinde un rol în stabilirea viitorului Libiei. Această țară rămâne în dezordine. Așa cum s-a întâmplat și în Somalia, în Haiti, în Afganistan și Irak, extinderea misiunii militare din Libia dincolo de obiectivul urmărit inițial nu a creat decât probleme.

Cea de-a doua greșeală strategică a fost eșecul administrației Obama de a planifica în orice fel un rol internațional în restabilirea ordinii și un guvern post-Gaddafi (ceea ce este ironic, având în vederea criticile anterioare ale lui Obama față de pretinsul eșec al lui Bush de a fi avut un plan pentru era post-Saddam). Dacă și-ar fi folosit instrumentele non-militare, guvernul ar fi putut lua o serie de măsuri utile, inclusiv desfășurarea de misiuni de antrenament americane pentru a restructura armata libiană, creșterea rolului consultativ al Misiunii ONU de suport în Libia, contribuția la crearea unui sistem electoral mai bun care nu ar fi inflamant diviziunile sociale și regionale, și împiedicarea Egiptului și a statelor din Golf de a se amesteca în izbucnirea războiului civil din 2014 și în ceea ce a urmat după.

Statele Unite au oferit asistență limitată Libiei după căderea lui Gaddafi, mare parte din aceasta constând în tratamentul medical al victimelor și localizarea depozitelor de armament. Un raport din septembrie 2012 al Wilson Center a propus 30 de programe non-militare americane diferite pentru a ajuta Libia, în domenii precum elaborarea unei noi Constituții, crearea unui sistem judiciar transparent, îmbunătățirea guvernanței fiscale, promovarea creșterii economice și întărirea securității armelor chimice, precum și distrugerea acestora. Însă guvernul american nu a alocat niciodată suficiente resurse financiare pentru aceste măsuri, deși costul lor pentru o perioadă de trei ani, conform estimărilor Wilson Center, ar fi fost de 230 milioane de dolari. Prin comparație, costul operațiunilor militare în Libia, între martie și octombrie 2011, a fost de aproape un miliard. Dacă a existat vreodată vreo nepotrivire între importanța misiunii non-militare și finanțarea sa, atunci aceasta este.

Se puteau găsi modalități non-militare prin care Statele Unite (și aliații lor) ar fi putut să oprească confruntările și să stabilizeze Libia, în vara lui 2011. Dar nu a existat niciun plan, nicio finanțare și nicio dorință. Utilizarea, de către Washington, a instrumentelor non-militare, ca de atâtea ori după Războiul Rece, a fost ezitantă, finanțată inadecvat și executată prost. Coaliția NATO-statele arabe a bombardat Libia și pe urmă a plecat acasă, lăsându-i pe libieni să se lupte pe ruinele rămase și creând, astfel, încă o sursă de instabilitate în regiune și o nouă bază pentru teroriști. Obama însuși a furnizat cea mai severă apreciere privind această intervenție, caracterizând eșecul de a face un plan pentru Libia post-Gaddafi drept cea mai mare greșeală a președinției sale.

ÎNTREGUL ARSENAL

Ceea ce este atât de surprinzător în legătură cu supermilitarizarea perioadei de după Războiul Rece este cât de mult au eșuat politicienii americani în a înțelege lecțiile celor șapte decade precedente. Una dintre cele mai mari victorii ale SUA din secolul 20 nu s-a bazat pe armată, ci pe instrumente de putere mai subtile. Războiul Rece s-a desfășurat pe fundalul celei mai mari curse a înarmării din istorie, însă nu a existat, cu adevărat, nicio confruntare militară directă între cele două super-puteri – în ciuda războaielor prin proxy din Coreea, Vietnam sau din alte părți. Cei mai mulți istorici au apreciat că mai puțin de 200 de soldați au murit datorită acțiunii sovieticilor. Și, cum armele nucleare ar fi făcut ca orice război să fie catastrofal pentru ambele părți, competiția americano-sovietică s-a consumat prin surogați și, foarte important, prin utilizarea instrumentelor de putere non-militare.

Majoritatea acestora s-au deteriorat sau au fost abandonate de la sfârșitul Războiului Rece. Însă, cum marile puteri de astăzi își extind și își modernizează capacitățile militare, dacă Statele Unite sunt deștepte și norocoase, lunga competiție cu China (mai ales cu ea) se va desfășura în arena non-militară. Acele instrumente trebuie reactivate și actualizate.

La fel ca o armată puternică, diplomația este un instrument indispensabil de putere națională. Timp de mulți ani, Congresul a privat Departamentul de Stat de resursele necesare (cu excepția unor scurte perioade în timpul lui administrației George W. Bush), iar Casa Albă l-a lăsat deseori la o parte, nefurnizându-i bugetul necesar. Criticii Departamentului de Stat, inclusiv cei din interiorul lui, sunt îndreptățiți atunci când afirmă că organizația a devenit prea birocratică și are nevoie de reforme substanțiale. Totuși, orice efort de a întări kitul de instrumente non-militare al Statelor Unite necesită un Departament de Stat puternic în nucleul său.

Puterea economică a SUA oferă mijloace non-militare de a atrage parteneri și de a pune presiune pe adversari. După cel de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite s-au aflat în fruntea eforturilor de a crea instituții care să întărească o colaborare economică internațională, în condițiile puse de ele, cum ar fi Fondul Monetar Internațional și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (devenită, mai târziu, parte a Băncii Mondiale). În timpul Războiului Rece, SUA a fost principalul avocat al comerțului liber și al unui sistem comercial global mai strâns.

Totuși, această atitudine s-a schimbat la începutul anilor 90. A devenit din ce în ce mai dificil să se obțină aprobarea Congresului pentru acordurile de liber-schimb, chiar și atunci când erau negociate cu țări prietene, precum Canada sau Mexic. Președinții americani au ajuns să considere puterea economică drept un instrument de pedepsire. De la finalul Războiului Rece, Washington-ul a aplicat sancțiuni economice împotriva a zeci de țări, în încercarea de a le modifica atitudinea. Trump, în special, s-a manifestat ostil la adresa aproape a tuturor organizațiilor multilaterale și a folosit ca armă puterea economică a SUA, declanșând războaie comerciale atât cu aliații, cât și cu adversarii.

Administrația Trump a încercat, de asemenea, să taie ajutorul extern. O astfel de asistență rămâne un instrument util, deși publicul a fost întotdeauna sceptic în privința cheltuirii banilor în beneficiul altor țări, în loc de a-i cheltui în interiorul Statelor Unite. Beneficiind de o susținere din ce în ce mai slabă, Agenția SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID) și-a diminuat rolul, de la sfârșitul Războiului Rece. Când m-am retras din funcția de director al CIA, în 1993, USAID avea mai mult de 15.000 de angajați, cei mai mulți funcționari de carieră. Când m-am reîntors în cadrul guvernului ca Secretar al apărării, în 2006, USAID rămăsese fără 3.000 de angajați, majoritatea dintre ei fiind contractori.

Prin diminuarea rolului USAID, Statele Unite au renunțat, unilateral, la un important instrument de putere. Prin comparație, China a fost mult mai interesată în a-și folosi proiectele de dezvoltare pentru a cultiva lideri străini și pentru a-și cumpăra acces și influență. Cel mai îndrăzneț pariu al său a fost Inițiativa Belt and Road care, în 2019, includea proiecte în 115 țări, estimate la mai mult de 1 trilion de dolari.

O altă victimă a prăbușirii Uniunii Sovietice a fost Agenția de Informații a SUA (USIA) și a capacităților de comunicație strategică în general. În timpul Războiului Rece, USIA a stabilit o rețea globală de biblioteci care dețineau cărți și reviste despre democrație, istorie, cultura americană și multe alte teme. Postul de radio Voice of America al USIA transmitea știri și divertisment în întreaga lume, prezentând o perspectivă obiectivă asupra evenimentelor de actualitate către milioane de oameni care, altfel, ar fi fost dependenți de trusturile media controlate de guverne. USIA, structurile sale și programele sale, au ajuns în fiecare colț al planetei. Era un instrument sofisticat și a funcționat.

Totuși, USIA a fost închis în 1999, eforturile sale reziduale fiind incorporate în Departamentul de Stat. Acest lucru a avut consecințe importante. În 2001, diplomația publică a SUA era o umbră palidă a ceea ce fusese în timpul Războiului Rece. Spre deosebire de Rusia și China, Statelor Unite le lipsește, în acest moment, o strategie eficientă de comunicare a mesajelor sale și de contracarare a celor ale competitorilor lor.

Guvernele au încercat întotdeauna să se amestece în problemele altor țări. Ceea ce este nou azi este tehnologia, care face ca vechile instrumente să pară preistorice. Rusia, de exemplu, a creat campanii de hacking și de dezinformare sofisticate pentru a influența votul privind Brexit-ul din Marea Britanie, alegerile prezidențiale din Statele Unite, din 2016, și alegerile prezidențiale din Franța, din 2017. SUA dispun de aceleași tehnologii; lipsește doar o strategie pentru a le aplica.

Războiul cibernetic a devenit una dintre cele mai puternice arme din arsenalul unei țări, oferind statelor posibilitatea de a penetra infrastructura militară și civilă a adversarului, de a interfera cu procesul democratic și de a agrava disensiunile interne. Rușii sunt extrem de buni în acest domeniu, lansând atacuri cibernetice asupra Estoniei, Georgiei, Ucrainei și a altora. Statele Unite dezvoltă capabilități pentru propria apărare împotriva atacurilor cibernetice dar este nevoie, câteodată, să preia și ofensiva, mai ales împotriva adversarilor lor obișnuiți. Guvernele autoritare trebuie să simtă gustul propriului medicament.

VREMEA SCHIMBĂRILOR

Politicienii americani au la dispoziție multe instrumente non-militare. Dar acestea vor rămâne inadecvate pentru provocările viitoare dacă Washington-ul nu va reforma din temelii aparatul său de securitate anacronic. Actuala structură stabilită, în 1947, prin US National Security Act – care a creat Departamentul Apărării, forțele aeriene americane ( ca serviciu militar distinct), CIA și Consiliul Național de Securitate – și-a depășit utilitatea. De exemplu, în formatul actual, nu există un loc formal pentru niciunul dintre departamentele sau agențiile care controlează politicile economice internaționale. Președinții au invocat constant abordarea de tip ”guvernul în totalitatea sa”, pentru a gestiona problemele, sugerând că toate departamentele sau agențiile competente își vor pune la dispoziție resursele într-un efort comun. Însă, cu excepția situațiilor care presupun chestiuni militare, această acțiune colectivă nu este decât o iluzie. În realitate, guvernul nu prea se pricepe să-și armonizeze toate instrumentele de putere de care dispune.

Departamentul de Stat ar trebui să fie principalul instrument non-militar al politicii americane de securitate națională. Deși, în mod tradițional, Departamentul de Stat și USAID au avut unii dintre cei mai buni oameni din guvern, în termeni organizaționali aceste entități sunt un coșmar. Departamentul de Stat are o birocrație absolut imbecilă care îi frustrează pe cei mai buni funcționari ai săi și care blochează serios orice reacție rapidă. Nu alocă întotdeauna resurse corespunzător – de exemplu, are încă prea mulți oameni în posturi confortabile precum Berlin, Londra, Paris și Roma, însă insuficienți la Ankara, Beijing, Cairo sau New Dehli sau în capitalele altor țări-cheie în curs de dezvoltare. Cultura birocratică sufocă orice creativitate, ceea ce explică de ce mai mulți secretari de stat s-au izolat – din rațiuni practice – de profesioniștii din departament. Pentru a fi mai puternic, Departamentul de Stat trebuie să-și reformeze modul de recrutare și de pregătire a personalului și să-și schimbe cultura, atrăgând analiști independenți. Departamentul de Stat are nevoie de o reformă birocratică și culturală din temelii, iar apoi de o finanțare mai consistentă și de personal.

Un Departament de Stat restructurat și întărit ar putea reprezenta hub-ul pentru coordonarea tuturor structurilor guvernului implicate în direcționarea resurselor non-militare în vederea gestionării problemelor de securitate națională. Un bun exemplu despre cum acest lucru ar putea funcționa îl reprezintă proiectul lui George W. Bush de combatere a HIV/SIDA în Africa, în care o serie de agenții au avut un rol însă președintele a încredințat coordonarea sa unui singur oficial din cadrul Departamentului de Stat. Unii ar putea spune că NSC și staff-ul acestuia ar trebui să joace și el un rol. Fiindcă am lucrat cu personalul NSC sub patru președinți, nu sunt de acord cu această idee. Tipul de integrare și de centralizare dorite presupune un management zilnic, o integrare și o coordonare operațională și bugetară – provocări care sunt dincolo de capacitatea și competențele NCS.

Mai mulți președinți americani au fost frustrați de inadecvările și eșecurile USAID. Acesta a fost un motiv pentru care Bush a creat Millennium Challenge Corporation (MCC), în 2004, ca o entitate separată care să ofere asistență țărilor care ”guvernau corect, investeau în poporul lor și încurajau libertatea economică”. Chiar dacă MCC nu preia toate eforturile americane de asistență în vederea dezvoltării – așa cum au cerut unii conservatori – principiile pe care le aplică pentru a selecta țările beneficiare și proiectele ar trebui adoptate printr-o acțiune mai largă.   Dacă beneficiarii asistenței americane au fost supuși unei verificări mai stricte, în special când e vorba de valorile și atitudinea față de Statele Unite, atunci Congresul ar trebui să se dovedească mult mai receptiv în a sprijini astfel de programe. Urmărirea interesului propriu în repartizarea resurselor pentru dezvoltare –  și așa insuficiente – nu ar trebui să fie un păcat (deși Statele Unite trebuie să continue să ofere asistență umanitară în urma dezastrelor naturale sau a situațiilor de urgență, acolo unde este necesar).

Reactivarea și restructurarea asistenței SUA pentru dezvoltare este cu atât mai urgentă având în vedere Inițiativa Belt and Road a Chinei și eforturile acesteia din urmă de a aduce țările în curs de dezvoltare pe orbita sa. Crearea, în 2019, a US Internaitonal Development Finance Corporation, o agenție independentă care ajută la finanțarea investițiilor sectorului privat în proiecte de dezvoltare, a reprezentat un bun început pentru a extinde eforturile SUA de a încuraja investițiile private în țările în curs de dezvoltare. China ar putea să fie dispusă să împrumute diverse țări cu miliarde de dolari, dar Statele Unite au un sector privat mult mai puternic și mai larg care nu numai că poate investi, dar poate și selecta proiecte economice viabile care vor servi cu adevărat, pe termen lung, intereselor statelor beneficiare. Statele Unite sunt maestre în arta sancțiunilor economice, dar trebuie să devină mai inteligente în ceea ce privește folosirea instrumentelor economice pentru a învinge alte țări.

În confruntarea non-militară dintre Statele Unite și China și Rusia, oficialii americani trebuie, de asemenea, să vadă cum pot fi reformate alianțele și organizațiile internaționale la crearea cărora Washington-ul a contribuit, în scopul de a le îmbunătăți pentru a servi interesele actuale ale SUA. Când e vorba de NATO, de exemplu, Statele Unite ar trebui să continue să exercite presiuni asupra altor membri pentru a aloca mai mulți bani pentru apărare dar și pentru a-și ajuta aliații să colaboreze în vederea modernizării capacităților lor militare. FMI și Banca Mondială au și ele nevoie de o atenție mai mare. Nu există motive pentru a ieși din acestea, dar Statele Unite ar trebui să fie mult mai agresive pentru a se asigura că ele servesc interesele americane și că acționează eficient și corect.

În plus, dacă Statele Unite doresc să intre în competiție efectiv cu guverne autoritare, va fi nevoie să-și revizuiască fundamental comunicarea publică. Ceea ce vedem în prezent este o rușine. Numeroase entități controlează comunicarea strategică, inclusiv Casa Albă, Departamentul de Stat, Departamentul Apărării, Departamentul Trezoreriei, CIA și Agenția SUA pentru Global Media dar, în general, fiecare are propriul drum. Rezultatul îl reprezintă foarte multe oportunități ratate. Statele Unite nu au reușit să facă apel la sentimentele naționaliste ale oamenilor din Europa sau din alte părți pentru a rezista eforturilor Chinei sau Rusiei de a se amesteca în treburile interne ale țărilor lor. Nici politicienii americani n-au făcut o treabă mai bună în ceea ce privește transmiterea mesajelor, către restul lumii, referitor la programele americane de asistență umanitară și pentru dezvoltare, inclusiv acelea de pe urma cărora au beneficiat popoare conduse de guverne inamice. Cine este la curent cu faptul că, în 1999, în timpul foametei din Coreea de Nord, Statele Unite au oferit mai mult ajutor constând în alimente decât restul lumii la un loc și de trei ori mai mult decât China? Statele Unite trebuie să își facă mult mai cunoscut ajutorul extern, să acționeze mai puțin ca un ordina monahal și mai mult ca Madison Avenue.

Ceea ce trebuie este o nouă organizație de top – asemănătoare USAID dar cu steroizi, plasată în interiorul Departamentului de Stat dar cu puteri acordate de Președinte – pentru a face să funcționeze o comunicare strategică mai consistentă, folosind toate locațiile disponibile. Aceasta ar urma să coordoneze toate comunicările tradiționale și electronice, inclusiv social media, și toate declarațiile publice și eforturile de comunicare ale altor părți ale guvernului SUA, în privința politicii externe.

SIMFONIA TOTALĂ A PUTERII AMERICANE

Întărirea instrumentele non-militare ale politicii externe americane ar promova interesele naționale și ar crea modalități noi, mai eficiente și mai puțin riscante, de a exercita puterea americană și leadership-ul său la nivel internațional. Americanii își doresc să aibă cea mai puternică armată din lume, dar ei vor ca aceasta să fie folosită într-un mod cumpătat și doar atunci când interesul național este la mijloc. De-a lungul spectrului politic, există convingerea că președinții de după Războiul Rece au recurs prea des la armată pentru a rezolva provocările din lume. Statele Unite trebuie să fie întotdeauna pregătite să-și apere interesele însă, pentru a revitaliza susținerea internă pentru rolul global al leadership-ului american, liderii trebuie să manifeste o mai mare reținere în a trimite cele mai bune trupe la luptă. Nu ar trebui să fie misiunea armatei americane să încerce să construiască viitorul altor țări. Nu orice atrocitate, act de agresiune sau opresiune, nu orice furie necesită un răspuns militar din partea SUA.

În sfârșit, cei mai mulți americani doresc ca țara lor să însemne și altceva decât puterea militară și succesul economic. Ei vor să fie priviți cu admirație de către ceilalți, ca cei mai puternici avocați ai libertății. În formularea unei politici externe care să beneficieze de susținerea opiniei publice, liderii americani trebuie să recunoască faptul că este importantă utilizarea oricărui instrument non-militar de putere posibil, pentru a încuraja atât prietenii cât și rivalii să îmbrățișeze libertatea și reforma, deoarece aceste obiective servesc interesul național american. Prin restructurare și alocarea de mai multe resurse, instrumentele non-militare ale Washington-ului pot contribui la o remarcabilă simfonie a puterii. Acestea vor fi esențiale căci Statele Unite se confruntă cu scenariul unei competiții lungi și complexe cu China. Dar, chiar dacă oficialii americani pot face să funcționeze eficient toate mijloacele militare și non-militare, tot va depinde de liderii, politicienii și cetățenii SUA să înțeleagă că interesul pe termen lung al Statelor Unite necesită acceptarea poverii leadership-ului global.

 

Text apărut în revista Foreign Affairs: https://www.foreignaffairs.com/articles/united-states/2020-06-02/robert-gates-overmilitarization-american-foreign-policy