Cu greu, încet dar sigur, se adună şi banii necesari pentru refacerea post-pandemie a economiei Uniunii Europene (UE). Din necesarul estimativ de 2,7 trilioane Euro (vice-preşedinta CE, Comisarul Margarethe Verstagen, martie 2020), s-au adunat 750 miliarde Euro de la Banca Centrală Europeană (BCE) – chiar dacă numai pe hârtie – puşi la dispoziţia băncilor centrale ale ţărilor membre începând cu 19 martie 2020, cca. 500 miliarde credit prin Mecanismul de Stabilitate Europeană (MSE) din 25 martie 2020 şi 750 miliarde prin împrumuturi pe care UE le va contracta pe pieţele financiare mondiale. Acest din urmă fond – „Generaţia viitoare UE” – este propus liderilor europeni în urma unei înţelegeri franco-germane. Preşedinta Comisiei Europene (CE) Doamna Ursula von der Leyen l-a făcut public la 27 Mai 2020 la conferinţa de presă, devansată fiind cu o zi de bine cunoscutul Martin Selmayer. Este evident că, până ce acest fond va deveni operaţional, mai sunt necesare încă multe ajustări şi negocieri. Cu toate acestea, în principiu cei 750 miliarde ar trebui împărţiţi în 500 miliarde ca subvenţii acordate ţărilor greu afectate de virusul SARS-Cov2 şi 250 miliarde ca împrumuturi la care setul de condiţii în vederea accesării ar trebui să fie destul de flexibil. Cu siguranţă proporţiile se vor schimba substanţial, pe măsură ce negocierile avansează. Chiar şi aşa, Olanda, Austria, Suedia şi Danemarca au făcut cunoscută opoziţia lor cu privire la acordarea granturilor. Iar reuniunea virtuala care a avut loc in 19 iunie a.c ne confirma impasul decizional. Presedintele Consiliului European, Dl. Charles Michel declara „Sunt total angajat să încep imediat negocieri reale cu statele membre. Intenționăm să organizăm un summit fizic în jurul lunii iulie la Bruxelles”. În acelaşi timp, membrii Parlamentului European (PE) s-au împărţit şi ei în două grupări: nemulţumiţi şi, respectiv, foarte nemulţumiţi. Cei care fac parte din comisiile de cultura, artă, educaţie, apărare militară, juridică, pescuit îşi văd bugetul diminuat semnificativ, iar cei din comisiile economică şi industrie îşi manifestă nemulţumirea că banii alocaţi sectoarelor lor nu sunt suficienţi. CE adăuga la acest fond de refacere economică, post-pandemie, şi bugetul propriu de funcţionare de cca. 1,1 trilioane Euro pentru perioada 2021-2027. Bugetul este în curs de negociere, a creat deja tensiuni mari şi un prim dezacord în luna februarie 2020 atunci când cei 27 lideri nu s-au pus de acord asupra consistenţei acestuia.

Întrebarea care se pune este ce se întâmplă atunci cu cele 6% cheltuieli administrative pentru funcţionarea instituţiilor europene, programul ERASMUS, fondul de coeziune, noile linii de cheltuieli bugetare adăugate prin programe precum imigrarea şi securitate, respectiv introducerea unui nou mecanism european de stabilizarea investiţională, absolut necesare înainte, dar mai ales acum, după pandemie. …. Consider că este ireal să ne imaginam că aceşti 1,1 trilioane Euro vor fi destinaţi integral reconstrucţiei post pandemie. Banii ar fi fost cu greu suficienţi într-o perioada de calm politic continental pentru continuarea politicii UE. În prezent nu este cazul! Unde mai pui că ieşirea Marii Britanii din UE a redus bugetul UE cu 11,3 miliarde Euro anual…

În urmă cu câteva zile BCE a decis să îşi sporească participarea la ajutorul acordat cu încă 600 miliarde Euro, în vederea stabilizării preţurilor la produse care deja au 2 luat-o razna. Deci teoretic UE ar avea: 750 miliarde (BCE) + 600 miliarde (BCE) + 500 miliarde (MSE) + 750 miliarde = 2,6 trilioane Euro.

Mulţi specialişti în materie de economie mondială sunt de acord asupra unui fapt: Pandemia din 2020 (care nu se ştie cât va dura şi nici cât va costa) va fi mult mai costisitoare decât criza financiar-bancară din 2008-2010. Tradus în cifre: dacă volumul subvenţiilor publice, destinate sectorului financiar în perioada decembrie 2008 – decembrie 2010, aprobate de CE, a fost de 4,5 trilioane Euro (ţinem cont numai de subvenţiile aprobate de Comisie) atunci cât va costa actuală criza ? (https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/en/IP_10_1635). Nu cred că cineva poate cuantifica în acest moment suma. Dar putem spune, făcând un simplu calcul, că nu avem bani pentru reconstrucţia post-pandemie. O eventuală soluţie sau un modus-operandi se întrevede. Metoda îmbină abilităţi din pescuitul sportiv şi comunicare, implementate în sistemul finanţelor internaţionale. Prin procedee de comunicare de ultima generaţie, clientul este adus prin mulinare în minciog, asemeni pestelui din cârlig. Dacă „ambiţiosul fond de salvare” (prim-ministrul italian Conte) „Generaţia Viitoare UE” va deveni efectiv atunci, odată creat precedentul, nu văd de ce operaţia nu s-ar repeta încă odată? BCE care a înţeles mai repede că „dacă sudul se prăbuşeşte, nordul bogat încetează să mai existe” (Nout Welling – Preşedinte al Băncii Centrale Olandeze între 1997-2011, din 2012 membru în Consiliul de Administrare al Bank of China) se va vedea odată în plus în situaţia de a imprima bancnote, punându-le pe piaţă în tranşe de sute de miliarde de Euro. Problema rămâne, totuşi, faptul că Euro are un rol limitat pe piaţa internaţională pentru a putea să îşi asigure diluarea masei monetare şi evitarea inflaţiei în condiţii optime. Dacă SUA poate imprima bancnote este pentru că piaţa internaţională încă le aparţine. Înghesuit între dolarul american şi yuanul chinezesc, moneda unică europeană nu se impune. În discursul sau din anul 2018 cu privire la Starea Uniunii, fostul Preşedinte al CE, Domnul Jean-Claude Juncker, promitea să întărească rolul Euro pe piaţa internaţionala: „Europa îşi plăteşte importurile de energie – care sunt de 300 miliarde/an – în dolari americani în condiţiile în care numai 2% din acestea provine din SUA. Este aberant faptul că marile companii europene cumpără avioane europene în dolari şi nu în Euro”. Mai nimic nu s-a schimbat de atunci.

Din situaţia prezentată se disting trei seturi de probleme:

  1. Cum vor fi distribuite fondurile tip subvenţie şi cui? (aici avem deocamdată 500 miliarde Euro, care au nevoie încă de o aprobare politica)?
  2. Cine plăteşte banii distribuiţi sub forma de subvenţii sau împrumuturi ?
  3. Cine sunt câştigătorii şi cine sunt perdanţii?

Deoarece în spatele cifrelor se regăsesc – întotdeauna – persoane, dintre care unele pot fi identificate, altele rămân mai discrete iar unele nu vor fi cunoscute niciodată. 1. Potrivit ultimilor informaţii oficiale, publicate de CE, dar care sunt oricând susceptibile de schimbare, datorită procesului de negociere care este quasi continuu, subvenţiile vor fi distribuite în funcţie de cât de greu au fost afectate ţările membre în UE de virus. Italia este în frunte cu 81,8 miliarde Euro, 3 urmează Spania cu 77,3 miliarde, Franţa cu 38,8, Polonia cu 37,7, Grecia cu 22,6, Germania cu 28,8, România cu 19,6, Portugalia cu 15,5 …Întrebarea care se pune este cum va fi calculat impactul virusului asupra unei ţări? Comisia caută încă formula de calcul. Cel mai probabil va ţine cont de numărul deceselor provocate de virus. Dar foarte multe ţări au pus quasi-totalitatea deceselor din aceasta perioada pe seama virusului (Belgia, Italia, Spania…). Nimeni nu a mai avut dreptul sa moara de batrâneţe, diabet, infarct sau altă boală. Toţi aveau certificat medical de deces produs de COVID. În rapoartele prezentate de fiecare ţară sunt şi alte poziţii greu de controlat de la Bruxelles (echipamente, aparatură medicală, energie, repatriere, protecţie socială, activităţi legate de divertisment, pierderi în producţia alimentară, pierderi de produse agricole nerecoltate etc etc). Comisarul European pentru Justiţie Domnul Didier Reynders, avertiza la 11 Iunie 2020 despre „creşterea probabilă a fraudei împotriva interesului financiar al UE” odată ce va intra în vigoare fondul planificat de 750 de miliarde de Euro. O altă întrebare, care se pune, este referitoare la întreprinderile care vor beneficia de subvenţie şi/sau împrumuturi. Conform Raportului din anul 2019, redactat de “Rhodium Group” împreună cu “Mercator Institute for China Studies”, China are investiţii semnificative făcute în state membre ale UE, în principal Franţa, Germania, Marea Britanie şi ţările BENELUX, în valoare de aproape 100 miliarde Euro numai în perioada 2016- 2018. Investiţiile Chinei în Europa cuprind, printre altele: Volvo (cumpărat de Zhejiang Geely), Banca Internaţionala a Luxembourg-ului fondată în 1856 (cumpărată de Legend Holdings of China), Saxo Bank (cumpărată de acelaşi Zhejiang Geely), Daimler (Z. Geely a cumpărat un prim pachet de 10%), Biotest AG-Germania (cumpărat de Kerui Tiancheng Holding din Jiangxi, China), Sinclair Pharma UK (cumpărat de Huadong Medicine), Grammer AG-Germania (cumpărat de Ningbo Jifeng), St. Hubert-Franta (cumpărat de Beijing Sanyuan), porturile Pireus, Valencia, Bilbao (cumpărate de COSCO – China), Banca Privată şi de Asigurare Portugheză Felidade (cumpărată de Fosum China), REN – gestionarul de reţea electrică din Portugalia şi Energias de Portugal (cumpărate de Compania de Stat Electrica China), societatea creatoare de jocuri video Supercell-Finlanda (cumpărata de TENCENT-Holding China), fabricantul german de roboti industriali KUKA (cumpărat de MIDEA-China)…iar exemplele se pot întinde pe pagini întregi, referindu-ne doar la achizitiile care depăşesc suma de 1 miliard Euro/achizitie. Un efort special din partea Chinei se observă în dosarul Huawei în ceea ce priveşte tehnologia de comunicaţii 5G, interzisă pe teritoriul SUA – dar care construieşte deja o fabrica în Franţa având consimţământul guvernului. În Marea Britanie, unde tehnologia 5G chineză a fost parţial admisă, Scott Petty, Şeful Operaţiunilor Tehnologice (CTO) VODAFONE avertiza pe Prim Ministrul Boris Johnson că, în cazul în care companiei Huawei nu i se va permite intrarea completă pe piaţa britanică, economia Regatului Unit, dependentă masiv de importurile de echipamente din China, va suferi enorm (vezi: Financial Times 11 iunie 2020). Trebuie spus că Europa este principala destinaţie pentru investiţiile străine. La sfârşitul anului 2017, ţările lumi dezvoltate, mai puţin cele membre în UE, deţineau active în valoare de 6,3 trilioane Euro în economia europeana. Iar la sfârşitul anului 2018 4 cifra crescuse până la nivelul de 7,2 trilioane Euro, ponderea investitorilor din China fiind masivă. (https://ec.europa.eu/trade/policy/accessingmarkets/investment/). Dacă aşa stau lucrurile, întrebarea care se pune este următoarea: ce facem atunci când o companie aflată pe teritoriu european şi deţinută de China, primeşte, prin fondul de refacere „Generaţia viitoare UE”, subvenţii europene? Dacă urmărim canoanele legislaţiei europene, banii se vor duce în China. Rămânem oare în limitele unui comerţ echitabil? Să înţelegem ca virusul SARS-Cov2 trebuie plătit cash? La o eventuală întrebare: cine din Europa Unita (sic !) se poate opune? Răspunsul este sugerat de câteva cifre, definitorii pentru economia europeană: nivelul schimburilor economice dintre Beijing şi Berlin este de 205 miliarde Euro anual, cu Franţa de 43,7 miliarde, cu Italia de 51 miliarde, cu Olanda 140 miliarde (www.tadingeconomics.com, (https://oec.world/en/profile/country/fra/).  Vorba proverbului „câinii latră, caravana trece’’. Iar incidentul petrecut cu puţin timp în urmă între Australia şi China ne adânceşte şi mai mult suspiciunile şi neîncrederea în aşa zişii noştri parteneri economici.

Mai putem constata că banii pot lua şi o altă destinaţie, aşa cum demonstra recent liderul maghiar Viktor Orban, la întâlnirea care a avut-o la 01 iunie 2020 cu preşedintele Consiliului European, Charles Michel. Profiturile din investiţiile făcute în Ungaria, spunea acesta, se duc în alte ţari bogate, membre ale Uniunii Europene, prin intermediul companiilor multinaţionale sau al marilor corporaţii, care vor fi – în marea lor majoritate – beneficiarele de pe urma acestui fond. „Bugetul UE trebuie să se bazeze pe fundamente echitabile, mai ales că conceptul fundamental este nedrept şi include amendamente care vizează scurgerea banilor din ţările sărace către cele mai bogate” (03 iunie 2020 www.kormany.hu). Nimeni nu a comentat afirmaţia liderului ungar şi nicio altă ţară nu s-a raliat afirmaţiilor sale, chiar dacă periferia Europei este notoriu cangrenata de un asemenea fenomen. În Parlamentul italian s-a declanşat o dezbatere înfierbântată, după ce concernul Fiat-Chrysler a cerut ajutor financiar Guvernului. Societatea îşi mutase sediul social din Torino la Amsterdam (în anul 2014) din motive de impozitare, în căutarea unui paradis fiscal. Între timp liderii europeni exersează crearea unor noi concepte de combaterea criminalităţii financiare şi evaziunii fiscale. Coaliţia Globală pentru Lupta împotriva Criminalităţii Financiare (GCFFC), fondată în anul 2018 la Davos, la Forumul Economic Mondial, împreuna cu EUROPOL şi alţi furnizori de date financiare, au rolul de a lupta împotriva spălării banilor. Se vorbeşte de sume de peste 2 trilioane de Euro/an care nu sunt niciodată recuperate decât într-un procent nesemnificativ, ridicol de mic, şi acela venind de la câteva IMM-uri sau persoane private. Restul nu poate fi găsit pentru că nu exista încă mijloace de supraveghere (sic !). Să sperăm că nu vom avea parte de o supraveghere aşa de eficientă ca în China. Şi, în acelaşi timp, ar fi bine ca GCFFC să se uite mai atent în grădina proprie.

2. Este uşor de intuit răspunsul la întrebarea: cine plăteşte? Doamna Ursula von der Leyen, Preşedinta CE, spunea, la 3 iunie 2020, că rambursarea împrumutului se va face în 30 de ani. Iar Comisarul European pentru Economie, 5 Paolo Gentiloni, adăuga la 8 iunie 2020 că „plata banilor se va face începând din anul 2028 până în 2058”. În acelaşi timp Comisia se gândeşte să aplice noi impozite, cum ar fi o misterioasă taxă, care nu se ştie cum va fi calculată, dar care este „realizabilă” (Comisarul European pentru Buget, Johannes Hahn). Impozitul va cădea pe umerii marilor companii, care realizează beneficii semnificative în spaţiul UE. Acest impozit va aduce la buget 10 miliarde Euro/anual şi va fi o resursă proprie a UE. Altfel spus, CE şi-a calculat că are nevoie de cca. 10 miliarde Euro/an, dar nu ne spune încă cine va fi impozitat, cum şi, mai ales, cu cât. Totul depinde de caţi bani avem in buzunar. Scenariu sună ca unul dintr-un film despre Vestul sălbatic!

Pe lângă această taxă mai sunt programate şi altele, cu participare directă la bugetul UE: o taxa digitală, o taxă de carbon la frontieră şi o creştere a taxelor impuse companiilor de aviaţie şi maritime. Tot în acest sens, pentru a colecta bani la bugetul UE, Comisia a atacat un punct sensibil pentru cele 27 de ţări membre. Acest punct se numeşte rabatul. Acest rabat, de care beneficiază câteva ţări mai bogate, în frunte cu Olanda, aduceau un echilibru în raport cu fondul de coeziune. Ţările mici dar bogate obţineau rabaturi de la participarea la bugetul UE iar ţările mai noi intrate şi mai sărace primeau banii prin fondul de coeziune pentru aşi dezvolta mai rapid economia. Sistem de rabat, obţinut pentru prima data de Guvernul britanic, condus la acea vreme de Doamna Margaret Thatcher, obţinea, începând din anul 1985 miliarde de Euro ca bani returnaţi. Rabatul britanic s-a datorat în principal Pactului Comun privind Agricultura, care deţinea o pondere de 70% din totalul bugetului UE. Iar Marea Britanie nu beneficia de bani din PAC, deoarece nu are o agricultură dezvoltată. În situaţia prezentă, Olanda şi Suedia nu doresc să renunţe la rabat (Germania este singura care mai beneficiază), de care se bucură în prezent, considerând că participă supra-proporţional la bugetul actual al UE – ca să nu mai vorbim de o eventuală creştere a participării la bugetul 2021-2027, aşa cum se argumentează în prezent.

Deci plata acestor trilioane de Euro, care vor fi împrumutate de UE şi distribuite cu generozitate ţărilor şi companiilor, va fi făcută, într-un final, de omul de rând. Toate impozitele care vor fi introduse, pentru a plăti împrumutul, se vor adăuga, într-un final, pe produsul cumpărat sau serviciul oferit de companii. Altfel spus: ce cumpăram azi cu 1 Euro va costa mai mult începând din 2021. Dar probabil cel mai nedrept lucru este ca viitorul copiilor noştri este amanetat pe lungă durată, ei urmând să plătească împrumutul timp de 30 ani, începând din 2028. In Belgia 20% din populaţia activă şi-a pierdut definitiv locul de muncă. Iar fiecare familie a pierdut în medie 1.626 Euro (La Libre.be – 22 mai 2020). Cea mai afectată categorie sunt tinerii între 18-24 ani, adică tocmai cei care ar trebui să plătească facturile în viitor. În Marea Britanie 40% din IMM-urile care au contractat împrumuturi de la Guvern în această perioadă de pandemie se aşteaptă să nu mai plătească creditul (The Telegraph, 22 mai 2020) iar 600.000 de oameni si-au pierdut definitiv locul de munca ( BBC service-17.06.2020).

O paralela interesantă ne sugerează fostul comisar european, Joaquín Almunia, în Raportul sau (Lessons from financial assistance to Greece) de 167 6 pagini, publicat la 11 iunie a.c. cu privire la criza prin care a trecut Grecia. „La 21 februarie 2019, preşedintele Consiliului de conducere al MES ( Mecanism de Stabilitate Europeana) m-a numit să conduc această evaluare independentă”. „Asistenţa financiară (acordata de UE) a permis instituţiilor din Grecia să îşi îmbunătăţească performanţele şi să ajungă la standarde europene. În acelaşi timp, Grecia şi cetăţenii ei au suferit consecinţele a opt ani de ajustare economică” … „nu am acordat suficientă atenţie nevoilor sociale, de bază, ale populaţiei elene”. „Programele impuse au ridicat întrebări fundamentale cu privire la interdependenţa economică, financiară şi politică a zonei Euro’’.

3. La întrebarea simplă: cine sunt câştigătorii şi cine sunt perdanţii în această criză sanitar-medicală nu pot da un răspuns complet. Ştim cu siguranţă cine sunt perdanţii – oamenii de rând, din toate colţurile lumi, care trudesc să îşi asigure pâinea de zi cu zi. Câştigătorii se întrevăd pe undeva. Chiar dacă Fondul „Generaţia Viitoare EU” va fi aprobat – fie în varianta propusă, fie într-o variantă modificată, în dimensiunea orientativă de 750 miliarde Euro, Uniunea va trebui să se împrumute pe piaţa financiară mondială şi să emită bonduri, pe care le va vinde. O parte din bonduri vor fi cumpărate de persoane, altele vor fi achiziţionate de entităţi financiare din spaţiul Uniunii Europene. Dar, cu siguranţă, cea mai mare parte a bondurilor vor fi achiziţionate de marile trusturi financiare din SUA, China, Marea Britanie, Australia, Qatar, Oman sau Arabia Saudită…

În perioada 2008-2010, în plină criză financiară, banca americană Merryll Lynch a primit un împrumut de la fondul public din Singapore, Temasek, în valoare de 6,2 miliarde dolari. Fondul de investiţii american, condus de Christopher C. Davis, a împrumutat şi el o suma necunoscută aceleaşi bănci. Banca Morgan Stanley a solicitat şi a primit de la fondul China Investment Corporation (CIC) 5 miliarde dolari. Citigroup a făcut apel la fondul de investiţii publice din Abou Dhabi pentru un împrumut de 7,5 miliarde dolari. Potrivit magazinului Trader Monthly din 6 aprilie 2008, 100 de curtieri din SUA au încasat, în plina criză financiară, 30 de miliarde de dolari. Fonduri de investiţii, precum cel deţinut de Warren Buffet, Berkshire Hathaway sau John Paulson, Paulson & Co din Statele Unite sunt extrem de interesate să obţină avantaje pe piaţa europeană. Şi lista poate continua în acest sens. Totodată mai trebuie observat că sumele investite deja de China în Uniunea Europeană sunt extrem de importante. Investiţiile s-au făcut în ţările mai bogate din UE dar, de acum înainte, nu trebuie exclusă nici periferia Uniuni. China nu poate renunţa la Europa aşa cum nici Europa nu poate renunţa la China, din motive de ordin economic (aşa cum am arătat mai sus) şi în viitor de ordin financiar. La 27 mai 2020, Doamna Angela Merkel, Cancelarul Germaniei, declara făcând referire la viitoarea exercitare de câtre Germania a Preşedinţiei rotative a Uniunii Europene: „relaţiile noastre cu China vor fi prioritatea politici noastre externe” (www.kas.de).

Plata bondurilor va fi o povară enormă pentru „Generaţia viitoare UE”! Dumnezeu să îi ajute!

„Îi vom uimi cu ingratitudinea noastră” – Felix Schwarzenberg, Prim-Ministru al Imperiului Austriac,1849.

Bruxelles, 22.06.2020