Documente declasificate arată asigurări de securitate împotriva extinderii NATO din partea unor lideri precum Baker, Bush, Genscher, Kohl, Gates, Mitterand, Thatcher, Hurd, Major și Woerner.

Cine ce a promis și cui în privința extinderii NATO?

Faimoasa expresie – ”nici un inch către est” – rostită de Secretarul de Stat american, James Baker, cu privire la extinderea NATO, în cadrul întâlnirii sale cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov, la 9 februarie 1990, a fost doar o parte a cascadei de asigurări pe care liderii occidentali le-au dat acestuia și altor oficiali sovietici de-a lungul procesului unificării germane, în 1990 și 1991, conform unor documente declasificate americane, germane, britanice și franceze, postate pe site-ul National Security Archive al Universității George Washington (http://nsarchive.gwu.edu).

Aceste documente arată că numeroși lideri luau în calcul și respingeau, la începutul lui 1990 și chiar în 1991, aderarea țărilor din Europa Centrală și de Est la NATO, că discuțiile privind Alianța Nord-Atlantică, în contextul unificării germane, nu se limitau strict la statutul teritoriului est-german și că, prin urmare, acuzațiile sovieticilor și rușilor ulterioare de a fi fost induși în eroare erau justificate, ele regăsindu-se în memorandumuri și teleconferințe ale epocii, la cele mai înalte niveluri.

Aceste documente întăresc criticile fostului director al CIA, Robert Gates, de ”a insista cu extinderea NATO către est (în 1990), când Gorbaciov și alți oficiali fuseseră determinați să creadă că acest lucru nu se va petrece”. Fraza-cheie, susținută de documente, este ”fuseseră determinați”.

Președintele George H.W. Bush îl asigurase pe Gorbaciov, în timpul Summit-ului de la Malta, din decembrie 1989, că Statele Unite nu vor profita de revoluțiile din Europa de Est (”Nu am sărit Zidul Berlinului”), pentru a afecta interesele sovietice; dar, la acel moment, nici Bush, nici Gorbaciov (sau Cancelarul german Helmut Kohl) nu se așteptau ca prăbușirea Germaniei de est și unificarea germană să se petreacă atât de repede.

Cea dintâi asigurare din partea liderilor occidentali a venit la 31 ianuarie 1990, când ministrul german al afacerilor externe, Hans-Dietrich Genscher, a rostit o alocuțiune la Tutzing, în Bavaria, pe tema unificării germane. Ambasada americană de la Bonn (vezi documentul 1) a informat Washingtonul că Genscher a arătat clar că ”schimbările din Europa de Est și procesul unificării germane nu trebuie să afecteze interesele de securitate sovietice”. Prin urmare, NATO trebuie să excludă o ”extindere a teritoriului său către est, inclusiv prin a se apropia de frontierele sovietice”. Telegrama de la Bonn mai nota și propunerea lui Genscher de a lăsa teritoriul est-german în afara structurilor militare ale NATO, chiar și în cadrul unei Germanii unificate.

Această idee a unui statut special pentru teritoriul RDG a fost oficializată și în Tratatul privind unificarea Germaniei, semnat la 12 septembrie 1990, în cadrul formatului Doi+Patru, de către miniștrii de externe ale statelor respective (vezi documentul 25). Formula privind ”apropierea de frontierele sovietice” nu apare în tratat, ci în nenumărate memorandumuri sau convorbiri între sovietici și interlocutori occidentali de la cel mai înalt nivel (Genscher, Kohl, Baker, Gates, Bush, Mitterrand, Thatcher, Major, Woerner și alții), prin care se oferă asigurări privind protejarea intereselor de securitate sovietice și includerea URSS în noile structuri de securitate europene. Cele două chestiuni sunt legate însă nu reprezintă același lucru. Analizele ulterioare le-au amestecat uneori, pretinzând că discuția nu se referea la întreaga Europă. Documentele publicate arată clar că, de fapt, chiar la asta se refereau.

”Formula Tutzing” a devenit instantaneu subiectul central al unui tumult de discuții diplomatice importante în cele zece zile care au urmat, perioada dinaintea întâlnirii cruciale din 10 februarie 1990, de la Moscova, dintre Kohl și Gorbaciov, când liderul german a obținut acordul sovietic de principiu privind unificarea germană în cadrul NATO, atâta vreme cât NATO nu se va extinde către est. Sovieticii aveau nevoie de mai mult timp pentru a explica această decizie opiniei lor publice (și ajutorul financiar din partea Germaniei occidentale), înainte de a semna, formal, acordul, în septembrie 1990.

Discuțiile premergătoare asigurării lui Kohl abordaseră explicit chestiunea extinderii NATO, cea a statelor central și est-europene și modul în care sovieticii puteau fi convinși să accepte unificarea germană. De exemplu, la 6 februarie 1990, când Genscher se întâlnea cu ministrul britanic al afacerilor externe, Douglas Hurd, arhivele britanice notează că Genscher ar fi afirmat că ”rușii trebuie să fie, oarecum, asigurați că, de exemplu, dacă guvernul polonez va părăsi, într-o bună zi, Pactul de la Varșovia, ei nu vor deveni membri NATO a doua zi” (vezi documentul 2).

După ce se întâlnise cu Genscher anterior discuțiilor cu sovieticii, Baker a repetat exact expresia acestuia, în întrevederea cu ministrul de externe Eduard Șevarnadze, la 9 februarie 1990 (vezi documentul 4); și, mult mai important, în cea cu Gorbaciov.

Nu doar o dată, ci de trei ori a afirmat Baker celebra formulă ”nici un inch către est”, în cursul acestei întâlniri. El a fost de acord cu declarația lui Gorbaciov că ”extinderea NATO este inacceptabilă”. Baker a afirmat că ”nici președintele, nici eu nu dorim să obținem avantaje unilaterale de pe urma proceselor care au loc” și că americanii au înțeles că ”este important nu doar pentru Uniunea Sovietică, ci și pentru alte state europene să existe garanții că Statele Unite își vor menține prezența în Germania în cadrul NATO, nici un inch al jurisdicției militare actuale nedeplasându-se spre est” (vezi document 6).

După aceea, Baker i-a scris lui Helmut Kohl (care urma să îl întâlnească pe liderul sovietic a doua zi), folosind același limbaj. Baker notează: ”Iar apoi i-am pus următoarea întrebare (lui Gorbaciov, n.n.). Ați prefera să vedeți o Germanie unită în afara NATO, independentă și fără trupe americane sau ați prefera să o Germanie unificată legată de NATO, cu asigurarea că jurisdicția NATO nu se va deplasa niciun inch spre est, față de teritoriul actual? A răspuns că actuala conducere sovietică lua în considerare serios aceste opțiuni. (…) Apoi a adăugat. ”Cu siguranță, orice extindere a zonei NATO ar fi inacceptabilă”. Baker a adăugat, între paranteze, pentru Kohl: ”Prin urmare, un NATO în actualele frontiere ar putea fi acceptabil” (vezi documentul 8).

Informat de către Secretarul de Stat american, Cancelarul vest-german a înțeles ideea de bază a sovieticilor și l-a asigurat pe Gorbaciov, la 10 februarie 1990: ”Credem că NATO nu trebuie să își extindă sfera de activitate” (vezi documentul 9). După această întâlnire, Kohl nu-și putea ascunde bucuria față de acordul de principiu al lui Gorbaciov față de unificarea germană și, urmare principiului de la Helsinki conform căruia statele își aleg singure alianțele, așa și Germania va alege NATO. Kohl descrie, în memoriile sale, cum s-a plimbat toată noaptea prin Moscova, deși înțelegea că trebuia plătit un preț pentru atingerea acestui obiectiv.

Toți miniștrii de externe occidentali îmbrățișau poziția lui Genscher, Kohl și Baker. A urmat ministrul britanic de externe, Douglas Hurd, la 11 aprilie 1990. La acel moment, germanii din est votaseră, într-un mod covârșitor, pentru adoptarea mărcii germane și în favoarea unificării, cu ocazia alegerilor din 18 martie când, spre surpriza generală a observatorilor, Kohl a obținut victoria. Evaluările lui Kohl (transmise lui Bush la 3 decembrie 1989), conform cărora o prăbușire a RDG-ului ar fi deschis toate posibilitățile, că trebuia să candideze pentru a controla evoluțiile în curs, că avea nevoie de susținerea Statelor Unite, că unificarea s-ar putea petrece mai repede decât ar fi crezut cineva – toate s-au dovedit a fi corecte. Uniunea monetară avea să debuteze în iulie iar asigurările privind securitatea continuau să vină. Hurd a întărit mesajul Baker-Genscher-Kohl în cursul întâlnirii sale cu Gorbaciov, la 11 aprilie 1990, declarând că Marea Britanie ”înțelege cât este de important să nu facă nimic ce ar putea prejudicia interesele și demnitatea sovieticilor” (vezi documentul 15).

Convorbirea dintre Baker și Șevarnadze, la 4 mai 1990, așa cum o descrie Baker în raportul său către președintele Bush, arată în mod clar ceea ce liderii occidentali îi spuneau lui Gorbaciov la acel moment: ”Am folosit limbajul dumneavoastră și recunoașterea nevoii de a adapta NATO, din punct de vedere politic și militar, și de a dezvolta CSCE, pentru a-l reasigura pe Șevarnadze că în acest proces nu vor exista învingători și învinși. Dimpotrivă, va fi creată o nouă structură europeană legitimă – una care să unească, nu să excludă”. (vezi documentul 17).

Baker i-a repetat acest lucru și lui Gorbaciov, la 8 mai 1990, la Moscova, prezentându-i cele ”nouă puncte” care includeau transformarea NATO, întărirea structurilor europene, păstrarea statutului ne-nuclear al Germaniei și luarea în considerare a intereselor de securitate sovietice. Baker și-a început remarcile: ”Înainte de a spune câteva lucruri despre chestiunea germană, doresc să subliniez că politicile noastre nu urmăresc să separăm Europa de Est de Uniunea Sovietică. Am mai avut această politică. Astăzi ne interesează să construim o Europă stabilă, iar acest lucru să îl facem împreună cu dumneavoastră” (vezi documentul 18).

Liderul francez François Mitterrand era de altă părere decât americanii, chiar contrară, așa cum reiese din ceea ce i-a spus lui Gorbaciov la Moscova, la 25 mai 1990, anume că ”el, personal, ar fi în favoarea unei dezmembrări graduale a blocurilor militare”; dar Mitterrand a continuat valul de asigurări, declarând că Occidentul ar trebui ”să creeze condiții de securitate pentru voi, precum și o securitate europeană, ca un ansamblu” (vezi documentul 19). Mitterrand i-a scris imediat lui Bush o scrisoare (care începe cu ”Cher George”), în legătură cu convorbirea sa cu liderul sovietic, în care afirmă că ”acesta nu va refuza cu siguranță să descrie în amănunt garanțiile pe care are dreptul să le aștepte în privința securității țării sale” (vezi documentul 20).

La Summit-ul de la Washington, din 31 mai 1990, Bush s-a dat peste cap să îl asigure pe Gorbaciov că o Germanie membră a NATO nu va fi îndreptată împotriva URSS: ”Crede-mă, nu împingem Germania către unificare și nu suntem noi cei în măsură să stabilească ritmul acestui proces. Și, desigur, nu avem nici cea mai mică intenție, nici măcar în gând, să facem rău Uniunii Sovietice în vreun fel. De aceea suntem pentru unificarea Germaniei în cadrul NATO, fără a ignora contextul mai larg al CSCE și luând în considerare relațiile economice tradiționale dintre cele două state germane. Un astfel de model, în viziunea noastră, corespunde și intereselor sovietice” (vezi documentul 21).

”Doamna de Fier” a contribuit și ea, după Summit-ul de la Washington, în cadrul întâlnirii cu Gorbaciov, de la Londra, la 8 iunie 1990. Thatcher a anticipat mișcările pe care americanii (cu sprijinul ei) urmau să le facă, în timpul conferinței NATO de la începutul lui iulie, pentru a-l susține pe Gorbaciov, descriind transformarea NATO într-o alianță mai mult politică și mai puțin militară. Ea i-a spus: ”Trebuie să găsim căi pentru a da Uniunii Sovietice încrederea că securitatea ei este asigurată… CSCE ar putea fi atât o umbrelă, cât și forumul care ar permite participarea deplină a Uniunii Sovietice la dezbaterea privind viitorul Europei” (vezi documentul 22).

Declarația de la Londra, din 5 iulie 1990, a avut un efect pozitiv asupra deciziilor Moscovei, conform celor mai multe informări, oferindu-i lui Gorbaciov o importantă muniție pentru a-i contracara pe radicalii din Congresul partidului, care își desfășura lucrările în acel moment. Unii spun că, în prealabil, o copie a acestui document le-a fost transmisă asistenților lui Șevarnadze, în timp ce alții susțin că aceștia au fost doar informați despre acesta, dându-le timp să obțină un exemplar și să elaboreze o evaluare pozitivă a sovieticilor, înainte ca militarii sau radicalii să o califice drept propagandă.

Așa cum i-a spus Kohl lui Gorbaciov la Moscova, la 5 iulie 1990, când lucrau asupra acordului final privind unificarea germană: ”Știm ce o așteaptă pe NATO în viitor și cred că acum știți și dumneavoastră”, referindu-se la Declarația de la Londra (vezi documentul 23).

În convorbirea sa telefonică din 17 iulie, cu Gorbaciov, Bush a dorit să întărească succesul discuțiilor liderului sovietic cu Kohl și mesajul Declarației de la Londra. Bush explica: ”Ceea ce am încercat să facem a fost să luăm în considerare preocupările dumneavoastră pe care ni le-ați exprimat mie și altora, și am făcut-o în următoarele moduri; prin declarația privind neagresiunea; prin invitația de a veni la NATO; prin acordul de a deschide NATO unor contacte diplomatice regulate cu guvernul dumneavoastră și cu cele din țările est-europene; prin asigurările noastre privind dimensiunea forțelor armate ale Germaniei unite – o chestiune pe care știu că ați discutat-o cu Helmut Kohl. De asemenea, ne-am schimbat fundamental abordarea privind forțele nucleare și convenționale. Am exprimat ideea unei CSCE extinse, mai puternice, cu noi instituții în care URSS poate fi parte a noii Europe” (vezi documentul 24).

Documentele arată că Gorbaciov a fost de acord cu unificarea germană în cadrul NATO, ca urmare a acestui val de asigurări și pe baza propriei sale analize că viitorul Uniunii Sovietice depindea de integrarea în Europa, în care Germania va fi actorul decisiv. El și cei mai mulți dintre aliații săi au crezut că o versiune a unei Case europene comune era încă posibilă și ar putea determina transformarea NATO într-o structură mai inclusivă și mai integrată a spațiului european, că aranjamentele de după Războiul Rece vor ține cont de interesele sovietice de securitate. Că alianța cu Germania nu doar că va învinge Războiul Rece, ci va revoluționa moștenirea Marelui Război pentru Patrie.

Însă, în interiorul guvernului Statelor Unite, continua o altfel de dezbatere, cea privind relațiile dintre NATO și Europa de Est. Opiniile erau diferite însă propunerea Departamentului Apărării, din 25 octombrie 1990, era ca ”ușa să fie lăsată întredeschisă” (vezi documentul 27). Viziunea Departamentului de Stat era că extinderea NATO nu era de actualitate, pentru că nu era în interesul Statelor Unite să organizeze ”o coaliție anti-sovietică” ce s-ar putea întinde până la frontiera URSS și, nu mai puțin important, pentru că ar putea anula evoluțiile pozitive din cadrul Uniunii Sovietice (vezi documentul 26). Administrația Bush a optat pentru cea din urmă. Și asta este ceea ce sovieticilor li s-a spus.

Către sfârșitul lui martie 1991, conform jurnalului ambasadorului britanic la Moscova, Primul Ministru John Major l-a asigurat personal pe Gorbaciov: ”Nu discutăm despre întărirea NATO”. Prin urmare, când ministrul sovietic al apărării, Mareșalul Dmitri Yazov, l-a întrebat pe Major despre interesul liderilor est-europeni de a adera la NATO, acesta i-a răspuns: ”Acest lucru nu se va întâmpla” (vezi documentul 28).

Când deputații ruși din cadrul Sovietului Suprem au venit la Bruxelles să viziteze NATO și s-au întâlnit cu Secretarul General Manfred Woerner, în iulie 1991, acesta din urmă le-a spus: ”Nu trebuie să permitem (…) izolarea URSS de comunitatea europeană”. Potrivit unui memorandum, ”Woerner a subliniat că NATO Council și el personal sunt împotriva extinderii NATO (13 din 16 state membre NATO susțin această poziție)” (vezi documentul 30).

Astfel, Gorbaciov a  mers până la finalul Uniunii Sovietice crezând în asigurarea că Occidentul nu amenința securitatea acesteia și că nu va permite extinderea NATO. În schimb, dizolvarea URSS a fost provocată de ruși (Boris Elțîn și consilierul său Genadîi Burbulis), împreună cu foști lideri de partid din republicile sovietice, în special din Ucraina, în decembrie 1991. Războiul Rece se terminase demult. Americanii au încercat să țină unită Uniunea Sovietică (vezi discursul lui Bush ”Chicken Kiev”, de la 1 august 1991). Extinderea NATO avea să aibă loc peste mulți ani, când aceste dispute aveau să izbucnească din nou și noi asigurări aveau să îi fie date liderului rus Boris Elțin.

Text preluat de pe https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/russia-programs/2017-12-12/nato-expansion-what-gorbachev-heard-western-leaders-early